Despre sărăcia indepasabilă și felul în care ea ne pervertește lumea

Îmi amintesc aceste cuvinte ale unui bătrân din satul în care am copilărit. De fiecare dată când nimerea într-un grup în care se povesteau diverse și nu era vorba ca cineva să-i propună o muncă pe ceva bani sau produse, omul mormăia (la adresa vorbăriei celorlalți): „Cu asta nu’m ung io cureciu!”

Formula era ciudată și – neînțelegând-o – mă uimea, așa că am întrebat-o pe bunica ce vrea să spună. Iar ea mi-a răspuns că – în tinerețea ei și-a omului în cauză – unii săteni erau atât de săraci că n-aveau (cât era iarna de lungă) o lingură de untură în casă și mâncau, zile în șir, varză murată fiartă. Doar atât: varză murată fiartă, eventual cu puțin mălai uscat. (Asta pentru cei ce ne evocă, nostalgic, „bunătățile de la bunica”!) Pentru acest om un pic de untură era o lumină de vis și viața lui era reglată de posibilitatea de-a mai adăuga ceva, măcar ocazional, în varza lui fiartă. Altfel spus, nimic din ceea ce nu intra în orizontul supraviețuirii lui imediate nu avea nici un sens pentru acest om. Nu din răutate, ci pur și simplu pentru că dacă nu ne e asigurată supraviețuirea elementară, e foarte greu să ne gândim la altele.

Pentru mine aceasta a fost și a rămas definiția sărăciei: a trăi priponit de frica elementară, animalică, a faptului că – mai întâi și mai întâi – trebuie să-ți asiguri supraviețuirea. Sărăcia nu ține de un minimum de posesie sau de venit; poți să ai oricâte case și oricâți bani și să trăiești exact ca omul pe care l-am pomenit mai sus. Sărăcia ține de frică, de groază, de neîncredere: știi, știi sigur, că mâine va fi mai rău, că n-ai la cine să apelezi, că toți nu vor decât să te fure, că trebuie să te asiguri și că niciodată nu te-ai asigurat atât cât trebuie de un viitor amenințător. Nu mai ajungi să trăiești, ci doar supraviețuiești, acumulând în continuu case, bani, obiecte, transformând locul în care stai într-un depozit în care sunt de toate și-n care poți supraviețui, chiar dacă lumea din jurul tău se prăbușește. Și, mereu, îți spui că atunci când vei avea de toate o să te odihnești și o să trăiești și tu, ba chiar o să conviețuiești cu alții, dar numai dacă le arați cât de mare și de puternic ești. Numai că ceasul acela nu vine nicicând și, ajuns pe un pat de spital, la mâna unor doctori și a unor asistente pentru care nu ești decât un portofel deschis, paharul de apă cu care-ți înghiți pastilele are un gust teribil de amar. Cam la fel ca varza fiartă, fără pic de untură. Suntem – pe aceste meleaguri – captivii unei sărăcii indepasabile ce nu ne lasă să trăim. Între nașterea și moartea noastră nu e nimic altceva decât un depozit de obiecte, pe care următoarea generație le va arunca fără remușcări.

Pe omul cu cureciu l-am regăsit – într-un alt avatar al lui – pe vremea când participam la ședințele cu părinții, în ultimul an de gimnaziu al fiicei mele (la „o școală de elită” din orașul în care stau). Roșu la față și cu ochii exorbitați, striga la dirigintă că elevii de-a VIII-a n-au nevoie de istorie și de chimie (deși, în mod ciudat, își vedea fata studentă la Medicină), ca să nu mai spun de latină, ci doar de română și de matematică, pentru Testarea Națională. Căci – în viziunea lui – fiica sa trebuia să ia note mari la Testare (dacă se poate, „și dacă știm pe cineva”, chiar 10) ca s-ajungă la liceul „ăla”, singurul din oraș unde se făceau „pregătiri intensive” (plus meditații grele) pentru facultate. Scopul era clar: liceul cel mai bun la „repartiția computerizată” (acum mai e și cu examen de admitere!) și notă la bacalaureat pentru facultatea „aceea” (medicină, IT, drept, poliție) la „fără taxă”. Poate veți crede că omul în cauză era un ciudat care gesticula și el. Nu, ferească Dumnezeu, toți ceilalți părinți îl încuviințau: ideal ar fi fost ca pe-a VIII-a să nu se facă decât română și matematică. Și pe-a XII-a doar materiile de bacalaureat. Ba, cine știe, poate că idealul absolut ar fi acela ca – pe toată durata școlii – să nu se facă decât materiile din care se dau examene naționale și admiteri. Restul, la ce-s bune dacă n-ai cu ce-i unge cureciu copilului tău?!

M-am gândit la toate aceste lucruri urmărind dezbaterea națională asupra „programelor – cadru” ale învățământului liceal și generozitatea cu care sunt oferite materii și ore „la decizia școlii” și „la decizia elevului din oferta școlii”. Cine s-a uitat la discuții ar fi putut avea impresia că suntem o țară ai cărei elevi sunt un soi de mici Andrei Pleșu care, îmbătați de bucuria cunoașterii, nu știu între ce să opteze: limbi clasice și istoria artei, sau imunologie și biotehnologii, sau tehnologii satelitare și programarea Inteligenței Artificiale. Poate că-n ziua de azi copiii se-mbată ori „sparg milioane” din primară și fac sex ori „trag prafuri” de la-nceputul gimnaziului, dar tare mă tem că-n ceea ce privește deciziile de viață sunt la fel de ghidați de părinți ca noi, acum 40 de ani. Sau poate chiar mai strâns.

Vreau să fiu bine înțeles: e vorba de acele medii în care părinții sunt interesați și consideră că au o responsabilitate față de viitorul odraslelor lor. Adică – aproximez din ceea ce cunosc – cam în 20-25 % dintre cazuri. Restul părinților n-au prea mult de-a face cu școala și copiii lor știu de mici că-n viață „trebuie să te descurci”, că ceea ce contează e „să cunoști pe cineva”, că „legea-i pentru proști” și că lumea e deschisă: te poți duce unde vrei și „dacă ști să te-nvârți” nu mori de foame. Acești elevi sunt adunați în Colegiile Tehnologice sau Liceele de Arte și Meserii (ori cum li se mai spune acum); în general nu sunt interesați de nimic (căci ei „știu cum e viața”), iar acolo – de facto – de pe clasa a XI-a jumătate din ore nu se mai fac nici de bine, nici de rău. Avantajul e acela că-n aceste școli programa „la decizia școlii / elevului” e cea mai simplă: directorul sau directoarea adjunctă, eventual șeful de sindicat hotărăsc ce materii se fac. (Deloc) întâmplător, exact acelea care le aduc lor o normă în plus.

Să ne întoarcem la cei 20-25 % care chiar fac școală. Mi se pare comic să spunem că prin a VIII-a își aleg liceul. E un fapt banal, toți copiii sunt mimetici și, fie au câte un cunoscut mai mare (pe care-l admiră) care-a ajuns la liceul „ăla”, fie acasă se vorbește doar despre asta, fie – de la un moment dat – au conștiința faptului că la câți bani au investit părinții în ei nu pot „să-i dezamăgească”. În liceu, pe măsură ce se apropie de bacalaureat sunt, evident, mai mari dar – să nu uităm; toți am trecut prin asta – adolescența (care, acum, e mai curând un soi de primă tinerețe) e un timp foarte plin: prietenii, distracții, călătorii etc. O spun ca om ce predă unor studenți: vocațiile clare, la 18 ani, sunt o raritate. Drept care, pentru înc-o dată, cred că intră în joc sfaturile părinților: „gândește-te bine: fă ceva din care să poți trăi. Dacă, pe lângă asta, îți mai place ceva, odată ’asigurat’, te poți ocupa și de pasiunea ta. Dar e important să ai o sursă sigură de venituri.” Și, știți cum e, un dentist (la cabinetul lui) câștigă dacă nu-ntr-o zi, atunci în mod cert în trei, salariul meu pe-o lună. (Poate că nu sunt cel mai bun exemplu, dat fiind că – la vârsta mea – sunt un amărât de lector și trăiesc doar din norma de bază.) Dacă treci de Institutul Național al Magistraturii ai, la angajare, salariul de pensionare al unui profesor universitar. Nu sunt prea departe nici cei cu Academia de Poliție. Plus perspectiva pensionării la 40 de ani, după care te poți ține doar de latină și de înțelegerea minunilor geneticii. Asta – evident – dacă nu te reangajezi.

Aș mai adăuga un lucru, pe care cred că tinerii de astăzi îl simt organic: e vorba de selecția naturală pe care-o favorizează locul de muncă stabil și bine retribuit. Cei care la 23 de ani au o slujbă bună (cu venituri de peste 2000 de euro pe lună și cu perspective de creștere) pot, imediat, să-și facă un credit de locuință personală. Aceasta, plus veniturile, cum se spune în etologie (știința comportamentului animal), atrage partenerul sexual. Drept care, acest gen de tineri realizați au toate șansele de a întemeia o familie și de a face copii mai devreme, ceea ce – inevitabil – e și o mare bucurie pentru părinți (cei ce le-au sponsorizat formarea). Slujba bună și stabilă funcționează ca principiu de selecție sexuală și, implicit, naturală. Ceilalți, cei ce-au terminat te-miri-ce liceu sau au făcut o facultate oarecare și trec de la un loc de muncă prost plătit la altul, la fel de prost plătit, care nu mai au timp nici măcar de odihna de regenerare și se mută dintr-o chirie (exorbitantă) într-alta sunt – de la 25 de ani – niște loser-i și se adâncesc tot mai mult în singurătate și depresie pe măsură ce trec anii. Și, cu adâncă tristențe, dar șansa lor de-a întemeia un cămin și de-a crește copii e mult mai mică decât în cazul celor care au făcut „facultățile ce trebuie” și au reușit economico-social. Poate nu știți, dar această luptă pentru existență în societate are un nume: e piața. Cei care intră pe piața unei cariere „de succes” la 14 – 15 ani au alte perspective decât cei care-și caută un loc de muncă „pe piață” la 23 – 25 de ani. Și, dacă – în anii de liceu – tinerii sunt mai preocupați de prietenii și de chefuri, părinții lor (adesea din upper middle class) sunt cât se poate de cu capul pe umeri și, în general, ei le fixează profesorilor și școlilor ceea ce „trebuie” să facă. Asta pentru că, în bună măsură, școlile „de elită” trăiesc din prestigiul elitelor urbane care investesc în educația copiilor lor infinit mai mult decât statul în educația tuturor elevilor.

Ceea ce – ca-ntotdeauna – e uimitor în lumea noastră (altminteri obsedată de cifre și statistici) e faptul că nimeni nu s-a gândit, de când avem discuțiile acestea despre „programele-cadru”, să facă niște teste de opțiuni în rândul școlilor, al elevilor și al părinților. Pentru că ar fi foarte util să avem o idee despre ce anume și-ar dori fiecare din aceste categorii și dacă alegerile lor pot configura un curriculum articulat. Pe de altă parte, s-ar putea ca o asemenea hartă, făcută măcar pe câteva școli, deși utilă, să nu fie neapărat și reprezentativă. Legile educației de la noi vorbesc – cu generozitate – de implicarea „comunității locale” în procesul de „guvernanță” a  problemelor școlii.

Numai că, spre deosebire de lumea anglo-saxonă, la noi nu e prea clar cine e „comunitatea locală”. Propria mea experiență, de părinte care a frecventat un întreg ciclu școlar ședințele cu părinții, mă îndeamnă să cred că această ”comunitate” tinde cel mai adesea să se reducă la părinții care strigă cel mai tare sau care licitează cele mai mari sume „pentru copiii noștri”. La rândul lor, elevii sunt tentați mai curând de principiul minimului efort: dacă au trei zile pe săptâmână meditații la materiile de testare / bacalaureat / examen (plus ore de germană, chineză, instrument muzical și măcar un sport), onest vorbind nu prea cred că mai au chef pentru nu-știu-ce materii opționale alese de profesori. Așa că și dacă aceste sunt trecute în programa „la alegerea școlii / elevului” s-ar putea foarte bine să nu se facă. Și – de pildă – latina să-i fie dată unui profesor de limbi străine „în completare de normă” sau doamnei de română, ca să facă în ora respectivă comentarii de bacalaureat.

Ne place sau nu (mie unuia nu-mi place) lucrurile stau de așa manieră că, la ora actuală învățământul românesc e reglat de examene și admiteri, iar acestea – de facilitățile materiale pe care le oferă pe mai departe. De aceea înfloresc „culegerile de teste” și industria meditațiilor (dar și cea fraudării) urcă „pe noi culmi” an de an. Cu adâncă tristețe, dar cred că doar excepțional avem de-a face cu elevi animați de bucuria studiului și a descoperirii unor lucruri interesante, dat fiind că acestea nu sunt valorizate în nici un fel nici de școală, nici de societate. Cine alege unul din acele domenii care nu aduc avantaje imediate la angajare o face pe riscul lui și pe banii familiei.

Întorcându-ne la omul cu cureciu, acesta e propriu unei societăți sărace, pentru care lumea nu are nici profunzime, nici complexitate (pentru a introduce în înțelegerea ei nuanțe), ci totul e simplu și clar: dac-ai bani o să-ți fie bine, dacă nu, nu. Iar banii se fac în logica a trei – patru scheme, verificate. A te apuca să muți munții din loc pe cont propriu cere un consum de timp și de energie care, experiența ne-o arată, nu prea duce la nimic.

Câți dintre oamenii comuni știu numele unui singur clasicist român? Câți ar putea numi un singur cercetător în viață din domeniul energiilor atomice sau al geneticii? Câți pot numi un alt compozitor român decât Enescu, un alt pictor decât Grigorescu, un alt sculptor decât Brâncuși, un alt istoric decât Iorga, un alt biolog decât Racoviță? În fiecare domeniu, noi avem câte unul și acela e ”cel mai mare”, nu doar de la noi, ci „din lume”. Și dacă-l avem pe „cel mai mare”, nu ne mai trebuie alții. La noi „cel mai mare” nu e comparativ (căci nu mai știm pe nimeni în domeniu), ci e expresia unicității. A „unicității geniului românesc”. În schimb știm – grație mediei – o grămadă de medici corupți, de generali și de chestori impostori, de judecători influențabili și de interlopi travestiți în „oameni de afaceri”. Despre ei se vorbește, vorbesc și ei, ajung modele, influenceri și – onest vorbind – acestea ne sunt valorile. Reușita pe scurtătură, cu doctoratul înaintea bacalaureatului, e – în trista noastră lume – semnul „omului de valoare”, pe care-l cântă, ca atare, maneaua. Drumul lung, care se împlinește în munca onestă, nu unge cureciul nimănui. Și asta o știu toți: profesori, părinți și elevi. Așa că suntem martorii unei ciudate schizofrenii: pe de-o parte, societatea (cu presiunea ei materială) produce o școală care-i seamănă; pe de alta (în virtutea unui straniu idealism) îi cere școlii să producă o societate diferită de ea însăși. Ai zice că lucrurile acestea ar trebui să culmineze într-un crash care oblige să gândim altfel. În fapt, mult mai banal, ele se-ntâlnesc sub semnul ipocriziei cu care vorbim de „valori”, de ”muncă” și de ”cinste” în vreme ce gândul ne stă numai la indemnizații, sporuri și pensii speciale. Ipocrizie sus, ipocrizie jos, copii striviți la mijloc.

Am văzut și diverse asociații profesionale care își apără disciplinele, numărul de ore (care – eventual – ar putea să crească), „rolul în educație” etc. Cred că e lăudabil faptul că oamenii își susțin specializările. Însă, pe de altă parte, nu pot să nu mă-ntreb la ce au dus epocile în care materiile respective „chiar se făceau” în școlile noastre. Pe vremea când eu eram elev (înainte de 1989 și puțin după aceea) se făcea matematică – zisă „serioasă” – pe tot parcursul școlii, câte 4 – 5 ore pe săptămână (la „clasele speciale” și mai multe). I-am întrebat anul acesta pe studenții mei – ai căror părinți au aproximativ vârsta mea – până pe ce clasă i-au ajutat părinții la temele de la matematică (evident excluzând profesorii de matematică sau fizică, inginerii, arhitecții și economiștii). Răspunsul a fost deconcertant: până pe-a V-a! Asta înseamnă că sedimentarea cunoștințelor de matematică la generația de aproximativ 50 de ani (care-a făcut „școală bună”) e, aproximativ, la nivelul claselor primare! (Ceea ce ne amintește de faptul că-n interbelic, la 50 și ceva la sută alfabetizați, 85 % erau la nivelul claselor primare!) Câți dintre oamenii aceștia sunt dependenți de jocuri de noroc, își plasează banii pe la tot soiul de escroci, cred în cele mai năstrușnice conspirații, votează cum am văzut sau măcar sunt 11 luni pe an sclavi în contul uneia de vacanță în Turcia sau în Grecia? Unde și cum e aia cu „dezvoltarea gândirii”?! Și care ar fi soluția ca s-o „dezvoltăm” cu adevărat? Să facem numai matematică în școală? Am mai spus acest lucru: în vremea pandemiei, atunci când (pe ecran, la adăpostul pătrățelului negru) câte un student îmi expunea tot soiul de ”teorii”, îi întrebam – pe toți – care e deosebirea dintre un virus și o bacterie. Deși e ceva practic, pentru că are legătură cu consumul de antibiotice, nici un absolvent de 12 clase n-a știut să-mi spună. Iar istoria, ce să zicem de istorie? Când pentru marea majoritate a compatrioților noștri ”cel mai mare istoric român”, Nicolae Iorga fără barbă, e Sergiu Nicolaescu și cel mai bun manual sunt benzile desenate din ”Cutezătorii”. Nu cred că e unul din 10.000 care să mai știe ce se-nvăța la școală (anii de domnie ai lui Ștefan cel Mare, de pildă), dar strivitoarea majoritate a reținut esențialul: noi suntem ”cei mai viteji și mai bravi dintre” toți, dintotdeauna și la toate capitolele. De-aia ne tot dau în cap ăialalți (unguri, ruși, nemți, americani, evrei), că nu vor să ne recunoască nu ”suveranitatea”, ci ”supremația”. Cât despre latină: parcă am început cu aquila și am rămas cu musca.

Trebuie să înțelegem această periodică actualizare a memoriilor în favoarea disciplinelor ca pe o luptă pentru accesul la resurse și pentru menținerea unui prestigiu (mult decolorat, dar încă prezent la masa notabilităților). În fapt, dincolo de numărul de ore și – mai ales – de impunerea obligativității lor, e vorba de posturi, de norme și de salarii. Asta e, când încep „reducerile” (fie ele și mascate, ca „opțiuni”), se taie-n carne vie. Mai sus, în amonte, sunt facultățile: ”dacă se drumul” la ceva obligatoriu, patru – cinci ani (până se face necesarul de angajări) au studenți, se pot da concursuri pe post, se pot face avansări, apar mai multe funcții (cu bănuții aferenți). Dacă nu, e de rău! Cum să mai trăiască Latina (ca disciplină universitară în România), dacă dispare și de la liceele de filologie? Universitari cred c-au mai rămas vreo 20 (în toată țara), cercetători cam tot atâția, profesori de școală poate 60 (în gimnaziu, de regulă, orele sunt „repartizate” profesoarei de română, așa că absolvenți de latină nu sunt decât prin marile orașe). În total 100. Să zicem că prietenii medieviști au mai ademenit încă vreo 20 de entuziaști la traduceri din latină. 120 de oameni. Al căror salariu lunar (exceptându-i pe profesorii universitari plini) e cam cât o masă la restaurant, într-o seară, pentru un judecător, un medic șef de secție sau un general. Ce facem cu ei? Îi desființăm complet, suprimând ultimele ore de latină și „restructurând pe criterii de eficiență” facultățile? Se poate și asta, pentru că omul cu cureciu nu are nevoie de garum, ci de unsoare (și eventual – o fericire! – de unghii) de porc. Dacă are din alea, îi e suficient; dacă nu, nimic nu-l mulțumește.

Problema programelor noastre nu e ce materii, în ce format (obligatoriu sau facultativ) și-n câte ore să se facă. Adevărata problemă e ce vrem să producă școala noastră. La ora actuală, cei mai mulți dintre elevii care absolvă liceul sunt dopați cu lucruri memorate pentru bacalaureat sau diverse admiteri, care – asemeni alcoolului – se elimină repede și, după o săptămână de mahmureală, pot să se ducă, inocenți, în vacanța de vară. În afară de lucrurile acestea, băgate cu pâlnia meditațiilor în ei, abia dacă știu să vorbească cât de cât articulat și să scrie cât de cât coerent. Parlamentarii, judecătorii, polițiștii, jurnaliștii „și alți demoni” pe care-i vedem pe la televizor și pe TikTok din școala asta au ieșit și sunt expresia ei. Dacă cineva ar putea face o secțiune prin mintea lor ar putea vedea că aproximativ 30% din lucrurile pe care le știu vin din familie și de la lucru, 30% de pe internet și din media de scandal, 30% din varii filme și seriale și mai rămâne un 10% incert. Cam jumătate din acesta păstrează urmele școlii. Așa că toată această dezbatere cu privire la „programele-cadru” mi se pare cu desăvârșire zadarnică. Un copil care n-a făcut (din varii motive, inclusiv că profesorul nu-și ținea orele, sau că „era lăsat să-nvețe pentru Evaluarea națională”) latină sau chimie în gimnaziu n-are cum s-o aleagă ca opțional pentru liceu. Unul căruia familia i-a prescris că va fi doctor și e saturat de meditații de pe-a IX-a la biologie și la chimie n-o să vrea Literatură Universală. Și, mai presus de toate, și „direcțiunea” are „de aranjat” niște norme. Întrebarea – la ora actuală – e cine se descurcă mai bine. Și cei ce se vor descurca, nu vor avea nici un regret pentru perdanți. Unsoarea nu-i deloc, cureciu-i puțin și când nici tu nu te saturi, n-ai probleme cu mila față de alții.

Ce e de făcut? Să ne uităm, cu onestitate, la situația școlii așa cum e ea astăzi și nu s-o evacuăm, ipocrit, în numele „valorilor” și al „idealurilor”. Să vedem de unde vine deformarea: de la examene, de la salarizare, de la pregătirea profesorilor, de la absurditatea programelor și vetustețea manualelor și să-ncercăm să schimbăm ceva acolo. Să pornim de jos, de la clasele mici, încurajând curiozitatea și dorința de cunoaștere a copiilor și să-i răsplătim pentru ceea ce fac, nu să-i pedepsim pentru ceea ce nu pot face. Să învățăm împreună cu ei lumea în care trăim, vorbindu-le (și învățând noi înșine) despre știința care – ca tehnică – e-n mâinile tuturor și nu să facem rudimentele științifice ale unei tehnologii industriale de secol XIX. Să-i însoțim în istorie ca-ntr-o călătorie în trecut, singurul loc în care mai pot descoperi altceva decât în vacanțele low-cost, să citim, să ascultăm muzică, să folosim tablele inteligente pentru a călători în muzee și să vorbim unii cu alții, dacă nu ca prieteni, măcar ca oameni (nu ca niște condamnați la locul de muncă ce se chinuie unii pe alții). Și să urcăm încet, ținându-ne de mână – până când mâinile se inversează și cea fragilă devine puternică – nu scara claselor și-a ciclurilor de studii, ci treptele umanului din noi. Numai că prima condiție pentru toate acestea ar fi să mergem împreună, nu fiecare-n treaba lui.

Și aici, la capăt, parcă-l aud iarăși pe bătrânul acela din copilărie: „Numa’ că cu astea nu’m ung io cureciu”!

Articol publicat şi în Contributors.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News