Ferenike, primul roman autobiografic al Doinei Ruști

Doina Ruşti. Foto: Arhivă personală

Ferenike, primul roman autobiografic al Doinei Ruști, apărut la Humanitas, a ajuns în librăriile din toată țara.

Povestea Ferenikăi este descrisă de Lidia Bodea ca fiind „vie, curgătoare (ca râul din carte, pe malul căruia Doina Ruști își construiește propriul Macondo, un loc în care nimeni n-are voie să se uite la ceas). (…) Cucerește prin culoare și ingeniozitate. Întâmplările și locurile, casa și moara, fântâna, lucrurile (oricât de mari, oricât de mici), pământul, apa, deși pare că au corespondent autobiografic unic, fixat în real, se deschid toate înspre simbol și (uneori) fantastic. Iar personajele, cu nume de la pitorești la stranii, sunt o galerie de tablouri pictate față-spate, realitate și ficțiune. În mijlocul lor, privindu-i cu ochii de atunci și de-acum, e o fetiță care poartă rochii pe poalele cărora sunt scrise toate numele care i-ar fi plăcut în locul celui primit”, mai spune Lidia Bodea.

„Multe mi-au dispărut din memorie, dar țin și-acum minte dinții puștiului care povestea. De câte ori mă gândesc la Cornel, văd imediat gura, îmi amintesc maxilarul povestitorului din Filiași pentru că, oricât ai vrea, nu poți să faci abstracție de autor, nu rămâi doar cu fapta, ci, pe parcursul poveștii, crește inevitabil fața povestitorului, te gândești la el, îl ajuți să se afirme, îi atribui detalii, îi pui în gură vorbe pe care nu le-a rostit. Puștiul ăsta e viu și vorbește cu mine și-acum. Când scrii despre tine pui mâna pe inimă și te juri, dar dacă puștiul ăsta rânjit intră odată cu tine în lumea pe care o refaci pentru tine, devine literatură, de multe ori. Dinții lui nu mai sunt dinții lui, ci iau parte la suferința ta unică, plecată în căutarea altor suferințe la fel. Un roman autobiografic e literatură, cred eu, mai mult decât o confesiune asumată ori decât un construct la persoana I, de care autorul se dezice cu mofturi”, spune Doina Ruşti.

„Ferenike reconfirmă instinctul infailibil de povestitoare al Doinei Ruști. O proză cinematografică, formidabilă, cu rezonanțe mitologice, în care scenele ni se desfășoară în fața ochilor, iar câteva rulează chiar în buclă, continuu, obsedant, ca un memento al suferințelor lumii trecute, privite nu cu detașare, ci cu o limpezime totală, fără breșe”, spune, despre această carte, Roxana Dumitrache.

Doina Ruşti este prozatoare, scenaristă și profesoară universitară cu specializare în istoria culturii și civilizației universale pentru film. A înființat grupul Ficţiunea și ține cursuri de scriere creativă la Universitatea din București. A scris romane cu miză socială puternică, între care Fantoma din moară (2008), Lizoanca la 11 ani (2009) sau Logodnica (2017), dar este mai ales cunoscută pentru trilogia fanariotă, compusă din romanele Homeric (2019), Mâţa Vinerii (2017) și Manuscrisul fanariot (2015). A mai publicat Zogru (2006), Cămașa în carouri (2010), Omuleţul roșu (2010), Mămica la două albăstrele (2013), Paturi oculte (2020) și două volume de povestiri: Ciudăţenii amoroase din Bucureștiul fanariot (2022) și Depravatul din Gorgani (2023). Cel mai recent roman al său este Zavaidoc în anul iubirii (2024). Aproape toate scrierile sale au fost reeditate și traduse în numeroase limbi, între cele mai recente ediții străine aflându-se The Book of Perilous Dishes (2022, 2024, Londra), Zogru (2022, Marsilia) și Dorëshkrimi fanariot (2024, tradus în albaneză). În 2008 a primit Premiul pentru Proză al Uniunii Scriitorilor din România, iar în 2009 Premiul “Ion Creangă” al Academiei Române.

Fragment

„Povestea Ilonei s‑a conturat de‑a lungul unui număr mare de ani. Veneam în vacanțe, mai ales în timpul studenției, și căutam indicii ale acelei veri, când Cornel vorbea voluptuos, iar eu, încă fără prea multe cuvinte pe buze, holbată, eram gata să sorb orice amănunt. Privind în urmă, mă văd încă, foarte gravă, cu ochii pe ei toți. Semănam cu puștiul din Looper, vă amintiți, copilul viitor‑terorist. Când am văzut filmul, am tresărit, nu pentru că semăna cu mine, ci pentru că, odată cu el, a apărut și vara: Ilona, nisipul alburiu, rememorările mele numeroase, lărgite de întrebări.

Am coborât la Jiu, vară tipică de Comoșteni, adulmecând mirosul vieții, care pentru mine și‑acum e același – de apă în care s‑au topit zânele verii, femei cu sângele încălzit, cu pielea umezită de așteptare, parfumate cu același parfum, de rădăcini proaspăt scoase, de flori scuturate de vânt. Sunt în stare să‑i simt suflarea, ca atunci când știam, încă de pe treptele casei, dacă apa e rece, dacă e fericită ori dacă a plâns. Fiecare izvor are parfumul lui, îl poți simți, ca la oameni. Sunt râuri sufocate, care curg greu, și sunt altele care, indiferent de câte mizerii au fost aruncate în ele, păstrează respirația de la izvor. Dâmbovița e încălzită și plină de lene, Oltul, mai ales pe la Cozia, răsuflă reținut și ascet, după ce și‑a făcut de cap o noapte întreagă. Prutul are uneori un suflu de pisică flămândă, ca să nu vă mai spun despre Dunăre! De la un capăt la altul, lasă în urmă un miros de micșunele și de cânepă verde. Jiul însă e viu, răsuflă ca ploile verii, căzute peste troscotul terfelit sub o talpă. E în el ceva dureros și fericit, strop de apă abia ieșit de sub teroarea nămolului, în fine, acel ceva care pentru mine a fost viața în forma ei cea mai pură și, de multe ori, refugiul – singurul care nu m‑a trădat.

Era luna iulie, știu precis, pentru că Muc avea să nască peste o lună.

Gică stătea boierește într‑un șezlong de pânză vărgată, cu ochelarii pe nas, citind o carte cu supracopertă făcută de el, din hârtie albă, ca să nu vezi titlul, să nu știi ce citește. Purta pantaloni până la genunchi, cu buzunare adânci. Nu mi‑i amintesc chiar pe ăia, ci pantalonii de plajă, care erau toți la fel, făcuți din pantaloni lungi, tăiați la un moment dat. Toate hainele noastre de stradă, cum ar fi paltoanele, pardesiele, sacourile și pantalonii, erau opera lui Buțescu, un croitor a cărui față s‑a stins demult, dar al cărui nume, pomenit an de an, în legătură cu orice haină, a devenit de neșters și, scriindu‑l aici, i‑am dat pașaport către alte minți, care poate îl vor mai plimba puțin prin istorie. Toate hainele erau prefăcute, transformate periodic în altele. Primul meu palton, roșu, din stofă bună, a fost croit de Buțescu dintr‑un palton interbelic al Mițulicăi. Dar capodopera acelor ani era paltonul lui Muc, bleumarin, cu platcă, în falduri largi la spate, cu buzunare ascunse. Îmi mai amintesc balonzaidele bej, toate la fel, de la copii până la părinți și bunici, cu șliț și cordon lat. Când plecam undeva, ne transformam într‑o garderobă ambulantă, vizibilă, inconfundabilă. Eram un pluton militar, o bandă, toți șase cu mâinile în buzunare, cu pălării bej.

Prin urmare, Gică citea tolănit, în pantalonii lui alburii, tăiați meseriaș de Buțescu, în timp ce Mițulica se agita pe lângă niște covoare priponite în mijlocul apei, cu vreo două zile în urmă. Nu departe de ele, se ridicaseră prunduri năpădite de pălămidă de ape. Îmi amintesc chiar și pălămida asta, cu frunze mari, ciugulite de gâște.”

Recomandări de lectură:

• Doina Ruşti: „Nu scrii despre cine plănuiești, ci despre cel care te bagă în emoții”
• Doina Ruşti: “Toate lucrurile banale au și o latură magică”

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News