Lecţia de învăţământ politic a lui Ioan Stanomir, antidot la ispite nostalgice sau utopice


R.S.R. Lecţia de învăţământ politic este cel mai nou volum al lui Ioan Stanomir. Lumea pe care o descrie această încercare de investigaţie intelectuală a lui Ioan Stanomir este cea din care se naşte postcomunismul. Din volum, apărut zilele acestea, la Humanitas, publicăm un fragment despre lupta de clasă.

 

„Comunismul a fost un regim întemeiat pe puterea cuvintelor. Marxism-leninismul şi ceauşismul au mizat pe capacitatea ideilor de a mobiliza şi legitima tirania. Lumea pe care o descrie această încercare de investigaţie intelectuală este cea din care se naşte postcomunismul. Republica Socialistă România nu e un obiect de muzeu, ci terenul din care se ridică prezentul nostru. Cât despre ipoteza comunistă, ea rămâne un teribil exerciţiu de strivire a individului în numele perfecţiunii, egalităţii şi al progresului. Departe de a fi inocente, cuvintele evocate aici au fost osatura totalitarismului. Recitirea devine o formă de angajare etică”, spune Ioan Stanomir, profesor la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti.

Cristian Preda îl numeşte pe Ioan Stanomir un cititor pasionat, dar și foarte subtil: „I-a picat în mână un dicționar alcătuit în 1975 de către ideologii Partidului Comunist Român și a făcut din el un instrument care ne îngăduie să înțelegem mai bine nu doar societatea de acum jumătate de secol, ci și vocile radicale de azi. Citiți acest volum, dacă vreți să deslușiți drumul de la totalitarism la democrație, cu toate scurtăturile și ocolișurile lui ideologice”.

Jurnalistul Marian Voicu consideră că Ioan Stanomir ne oferă, în acest volum, o admirabilă lectură critică a catehismului comunist: „În fraze memorabile, al căror stil este un contrapunct la barbaria limbii de lemn, el psihanalizează idiolectul minciunii, care a supraviețuit mitologiei comuniste. Omul nou trăiește, lobotomizat, într-o butaforie de tip Potemkin; liberul arbitru i-a fost amputat, iar cuvintele comuniste îl populează în continuare. Acest volum este un breviar al răului, al codului statolatriei, este o lectură transistorică memorabilă a național-comunismului românesc.”

Ioan Stanomir este profesor la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti. Printre volumele publicate se numără Conştiinţa conservatoare: Preliminarii la un profil intelectual (2004), O lume dispărută: Patru istorii personale urmate de un dialog cu H.-R. Patapievici (coautor, alături de Paul Cernat, Angelo Mitchievici şi Ion Manolescu, 2004), Explorări în comunismul românesc (coautor, alături de Paul Cernat, Angelo Mitchievici şi Ion Manolescu, vol. I, II, III, 2004, 2005, 2008), Spiritul conservator: De la Barbu Catargiu la Nicolae Iorga (2008), Despre sunete şi memorie: Fragmente de istoria ideilor (2009), Apărarea libertăţii (1938-1947) (2010), Teodoreanu reloaded (alături de Angelo Mitchievici, 2011), Umbre pe pânza vremii: Secvenţe de istorie intelectuală (Humanitas, 2011), Junimismul şi pasiunea moderaţiei (Humanitas, 2013), Sfinxul rus: Idei, identităţi şi obsesii (2015), Comunism inc. (alături de Angelo Mitchievici, Humanitas, 2016), Rusia, 1917: Soarele însângerat. Autocrație, revoluție și autoritarism (Humanitas, 2017), La Centenar: Recitind secolul României Mari (Humanitas, 2018), Așteptând revoluția: Pașoptismul și vocile sale (Humanitas, 2019). În 2018, a publicat la Editura Humanitas eseul Umbra Rusiei, în volumul colectiv Vin rușii! 5 perspective asupra unei vecinătăți primejdioase.

 

Fragment:

Ioan Stanomir, „R.S.R. Lecţia de învăţământ politic”, Editura Humanitas, 2021, colecția „Istorie”, 160 pagini

Lupta de clasă

„Datoria marxism-leninismului este să menţină intactă, în pofida criticilor reacţionare şi a atacurilor revizioniste, încrederea în victoria finală. La 1975, Dicţionarul politic reafirmă poziţia centrală a teologiei sale militante: lupta de clasă animă mişcarea omenirii. Nimeni şi nimic nu se poate sustrage acestei confruntări ce obligă la opţiuni decisive, eliminând orice tentaţie a compromisului.

Între cei ce nu au şi cei care posedă, între purtătorii luminii eliberării şi apărătorii inegalităţii nu există nici un armistiţiu posibil. Fidel dogmaticii marxiste, comunismul autohton proiectează imaginea epopeică a acestui război al maselor, purtat pe toate continentele, în vederea pregătirii viitorului egalităţii. Destinderea nu anulează acest sens misionar, de vreme ce clasele au o existenţă obiectivă şi nu încetează să se manifeste ca atare, chiar şi în condiţiile în care situaţia contemporană îşi pierde potenţialul revoluţionar. În acest tablou maniheist, nu există nici un spaţiu pentru autonomia individului. Nu liberul‑arbitru decide, ci apartenenţa la o clasă înaintată sau reacţionară. Clasa este matricea în care omul se topeşte, iar lupta de clasă este motorul ce precipită o evoluţie legică. Exterminarea devine, în această lectură, operaţiunea de aplicare a unei scheme dialectice. Lupta de clasă se transformă, inevitabil, în revoluţie socială.

Forma cea mai înaltă a luptei de clasă este revoluţia socială, care înfăptuieşte trecerea de la o orânduire socială inferioară la una superioară. Marxism-leninismul duce ideea recunoaşterii necesităţii istorice obiective a luptei de clasă până la afirmarea inevitabilităţii revoluției socialiste, a instaurării puterii de stat a clasei muncitoare, a construirii revoluţionare a socialismului şi a societăţii fără clase, comunismul.

Epuizarea luptei de clasă, prin atingerea obiectivului ştergerii graniţei dintre clase, prin eliminarea antagonismelor generate de proprietatea privată, nu se poate produce decât în socialism, ca anticameră a comunismului însuşi. Apologeţii capitalismului sunt infirmaţi – departe de a fi scăzut în intensitate, prin îmburghezire, lupta revoluţionară a muncitorilor din Occident nu poate avea altă ţintă decât organizarea puterii întregului popor muncitor şi soluţionarea chestiunii sociale, prin abolirea proprietăţii private.

Doar socialismul, ca formă de pregătire a comunismului, deţine capacitatea de a elimina antagonismul dintre clase. Dispariţia luptei de clasă este accelerată de mutaţiile juridice şi politice din noul regim. Structura determină suprastructura. Exproprierea exploatatorilor creează premisele pentru afirmarea noului spirit, ce refuză rapacitatea şi egoismul. Conducerea clasei muncitoare, în alianţă cu clasele prietene, grăbeşte trecerea la un stadiu calitativ superior. În măsura în care lupta de clasă dispare în socialism, ea este înlocuită de înfruntarea dintre progres şi rămăşiţele reacţiunii. Revoluţia culturală este răspunsul la această provocare prometeică: În dezvoltarea noii societăţi, un rol important îl are lupta dintre vechi şi nou, dintre tendinţele conservatoare şi cele înaintate. O însemnătate deosebită, în învingerea vechiului şi afirmarea noului, îl au critica şi autocritica, promovarea luptei de opinii şi a dialogului dintre ideologia marxistă şi ideologiile nemarxiste.

În acest peisaj modelat de forţele luptei de clasă, muncitorimea devine elementul prin care istoria mişcă umanitatea spre progres. Ea este, spre a recurge la o simbolistică ce evoca nucleul de religie politică al comunismului, clasa teoforă, vehiculul prin care forţele obiective acţionează, cu scopul de a grăbi procesul de lichidare a ordinii fondate pe exploatare. În logică marxist‑leninistă, Dicţionarul politic plasează apariţia muncitorimii pe fundalul dezvoltării capitaliste şi al modernizării. Saltul calitativ este provocat de mutaţia ce intervine la nivelul conştiinţei. Spre deosebire de alte clase sociale, muncitorimea parcurge drumul conducând la asumarea luptei revoluţionare. Ca detaşament de avangardă ce va avea în fruntea sa partidul, ea îşi dezvoltă o ideologie proprie şi viziunea despre misiunea ei. Mişcarea comunistă trezeşte la viaţă energia umanistă a muncitorimii. Rolul ei istoric nu poate fi îndeplinit decât dacă misiunea ei politică şi socială este subordonată socialismului ştiinţific.

În cursul evoluţiei sale istorice, clasa muncitoare s‑a transformat dintr‑o clasă în sine (clasă care încă nu‑şi cunoștea locul şi rolul social‑politic în societate, misiunea revoluţionară istorică) într‑o clasă pentru sine (clasă care luptă pentru apărarea propriilor interese, pentru cucerirea puterii de stat şi eliberarea întregii lumi muncitoare de exploatare şi asuprire, cu o ideologie proprie, marxism‑leninismul, şi cu organizaţii politice şi profesionale de clasă).

Cronica partinică evocă în tonuri avântate ascensiunea unei clase tinere şi vizionare, capabile să lupte cu generozitate, nu doar ca să cucerească puterea în numele ei, dar şi ca să conducă o alianţă cu ţărănimea şi intelectualitatea, alianţă destinată consacrării egalităţii şi libertăţii. Clasa muncitoare furnizează PCR mandatul în numele căruia îndrumă societatea – PCR se confundă cu interesele clasei ce a dus pe umerii ei povara prometeică a eliberării întregii omeniri. Extinderea numerică a clasei muncitoare, chiar şi în zonele periferice ale sistemului global, este premisa pe care se întemeiază optimismul ce radia în anul 1975. Mai devreme sau mai târziu, decrepita ordine capitalistă va fi înlăturată.

Contrazicând predicţiile „revizionismului“ social‑democrat, clasa muncitoare din Occidentul capitalist îşi conservă, intact, potenţialul contestatar. Unica alternativă este şi rămâne aceea a luptei conduse de mişcarea comunistă, organizat şi planificat. Polemica implicită cu heterodoxia „noii stângi“ este vizibilă aici. Singurul actor al luptei de clasă este muncitorimea. Rolul ei nu poate fi luat, la 1975, de nici un alt segment al societăţii. Trezirea conştiinţei ei revoluţionare precedă angajarea în luptă. Coexistenţa paşnică nu anulează vocaţia mesianică a comunismului. Vestul industrial este un câmp de bătălie ce nu poate fi abandonat niciodată.

Contrar teoriilor şi propagandei apologetice burgheze privind „participarea“ muncitorilor la conducerea întreprinderilor şi împărţirea profiturilor capitaliste, la rolul tehnocraţiei şi al paternalismului, a teoriilor privind „depolitizarea“ şi „dezideologizarea“ clasei muncitoare şi renunţarea de către aceasta la misiunea ei istorică, creşte necontenit importanţa clasei muncitoare în viaţa politică, în confruntarea antagonică cu clasele exploatatoare, în apărarea drepturilor economice şi politice ale celor ce muncesc. Bătăliile de clasă care au loc în diferite ţări capitaliste evidenţiază creşterea combativităţii şi forţei proletariatului.

Clasa muncitoare se distinge din punct de vedere istoric prin capacitatea de a‑şi îndeplini succesiv misiunile de luptă şi de edificare ştiinţifică. Diferenţa faţă de ţărănime sau de intelectualitate rezidă în acest potenţial unic ce contrastează fie cu izbucnirile spontane de violenţă, fie cu ezitările ideologice. Cucerirea puterii este, în cazul luptei de clasă câştigate de clasa muncitoare, primul pas în direcţia schimbării societăţii şi relaţiilor ce îi determină natura. Clasa muncitoare deţine, doar ea singură, această vocaţie umanist‑prometeică.

În logica istorică a luptelor muncitorimii, „dictatura proletariatului“ este prima etapă din parcursul ce se încheie cu edificarea comunismului. Recitirea conceptului, la 1975, este semnificativă: chiar şi în contextul elaborării SSMD, dictatura proletariatului nu poate fi eliminată din analiză, ea devenind cărămida pe care se ridică prezentul socialist. Unitatea dialectică dintre represiune şi construcţie este reconfirmată, prin revizitarea moştenirii

marxist‑leniniste. Venind din trunchiul lui Marx şi al lui Lenin, modelată de memoria însângerată a Comunei din Paris şi de victoria lui 1917, ea este prima expresie instituţionalizată a puterii poporului. Statul este, în fine, condus de clasa muncitoare şi de aliaţii ei. Tranziţia de la capitalism la socialism este posibilă doar prin instituirea dominaţiei politice destinate să lichideze rămăşiţele vechiului regim. Definiţia de manual din 1975 plasează în perspectivă acest proces.

DP: (în sens larg) puterea politică a clasei muncitoare, instaurată prin revoluţia socialistă şi pe care o exercită în alianţă cu ţărănimea şi cu ceilalţi oameni ai muncii, în interesul şi cu participarea majoorității poporului; (în sens restrâns) formă a puterii de stat caracteristică perioadei de trecere de la capitalism la socialism.

Tezaurul de gândire de la care se revendică RSR este cel leninist. Statul şi revoluţia este catehismul violenţei pe care anul 1917 o consacră ca temelie a noii lumi. În absenţa moralei revoluţionare ce aboleşte reperele burgheze, victoria nu este posibilă. Cotitura leninistă pregăteşte efortul stalinist de modelare prin teroare şi mobilitate socială.

PCR are ca unic temei ideologic fidelitatea faţă de dogma focului sacru mânuit de noii prometei. „Dictatura proletariatului“ este prima ocazie cu care clasele sociale învestite de progresul istoric cu misiunea lichidării capitalismului preiau puterea. Distribuţia este semnificativă: clasa muncitoare conduce, alături de ţărănime şi de intelectualitate.

Adversarul noii democraţii populare este ansamblul de instituţii ce apără vechiul regim. Eliminareareacţiunii, eliminarea oricărei rezistenţe la puterea populară sunt obiectivele pe care şi le asumă această dictatură. Spre deosebire de democraţia socialistă, născută pe terenul deja curăţat de inamicii de clasă, dictatura proletariatului este un instrument de luptă ce schimbă scopul statului însuşi, din maşinărie de luptă a burgheziei în mecanism de distrugere a ei. Toate regimurile de democraţie populară sunt obligate să parcurgă această etapă dialectică de strivire a duşmanului de clasă. Proclamarea RPR este, în cazul României, expresia concretă a acestor mutaţii. Dincolo de definiţia de dicţionar se poate întrevedea efortul titanic pe care statul democrat‑popular îl mobilizează în lupta cu cetăţenii săi. Din cronica de la 1975 sunt excluse vocile victimelor. Dicţionarul nemureşte vocea învingătorilor comunişti.

În sistemul DP, forţa politică organizatoare şi conducătoare a întregii activităţi sociale este partidul revoluţionar al clasei muncitoare. Dată fiind existenţa unor rămăşiţe ale claselor exploatatoare răsturnate de la putere, o caracteristică a DP o constituie continuarea luptei de clasă împotriva acestora, folosind puterea de stat, până la deplina desfiinţare ca clasă a exploatatorilor. Totodată, statul DP acţionează, în calitateasa de putere a oamenilor muncii, pentru organizarea activităţii acestora de edificare a socialismului.

Deificarea clasei muncitoare în comunism este ocazia de a elogia potenţialul de construcţie şi de solidaritate pe care doar partidele comuniste îl pot administra, spre binele comun. Odată funcţia de represiune epuizată istoric, clasa muncitoare trece la un nivel radical diferit, acela de conducere şi de coordonare a efortului de schimbare socială şi antropologică. În socialism, clasa muncitoare se extinde, se diversifică şi se rafinează. Ea se află într‑o relaţie simbiotică cu tehnologia, plasată fiind în avangarda proceselor de inovaţie. Ea deţine nu doar tainele industriei, ci şi cheile noii morale, morala socialistă. Încetând să mai fie supusă jugului capitalist, ea abandonează şi mijloacele care aveau relevanţă doar în vechiul context istoric – dreptul la grevă nu mai are nici o utilitate, de vreme ce mijloacele de producţie sunt în mâinile celor care muncesc. Sindicatele sunt curelele de transmisie ale partidului. Unitatea defineşte acest moment de împlinire, pregătind saltul spre comunism.

Lupta de clasă culminează, în cazul RSR, cu victoria clasei muncitoare şi cu naşterea societăţii socialiste multilateral dezvoltate (SSMD). Armonia creatoare ce domneşte în RSR nu anulează rolul conducător al muncitorimii, ci îi permite acesteia să răspândească în întreaga societate valorile care o definesc. Scheletul moral al RSR este croit în funcţie de criteriile axiologice pe care i le procură clasa muncitoare. Regimul din RSR, ca regim marxist‑leninist, este o ideocraţie ce îşi justifică elanul totalitar prin suprapunerea misiunii sale cu misiunea istorică a clasei muncitoare. Industrializarea, ca proces de modernizare accelerat, este inseparabilă de energia clasei muncitoare.

Extinderea ei numerică este parte din obiectivul PCR de edificare a socialismului. Clasa muncitoare, clasă nouă, proprietară a mijloacelor de producţie şi producătoare a bunurilor materiale, apreciază programul PCR, îşi îndeplineşte cu cinste, în dubla ei calitate, misiunea istorică în conducerea edificării noii orânduiri sociale în România. Rolul esenţial al muncitorimii în societatea noastră este determinat şi de faptul că este legată de mijloacele de producţie cele mai avansate, de tehnologiile moderne, de aplicarea în viaţă a cuceririlor revoluţiei tehnico‑ştiinţifice. Ca rezultat al dezvoltării accelerate a industriei, clasa muncitoare aduce contribuţia hotărâtoare la formarea venitului naţional, iar rândurile ei vor creşte în ritm rapid, devenind şi numericeşte principala clasă a societăţii noastre.

Istoria marxist‑leninistă a luptei de clasă este una a maselor. În vocabularul de la 1975, expresia acestui progres în mişcare sunt „masele populare“, cele care scriu cronica noii lumi. Unitatea dialectică este prezentă şi aici. În clasificarea tripartită, muncitorime, ţărănime şi intelectualitate, prima este învestită cu rolul conducător. Vocaţia ei prometeică este vizibilă în altruismul cu care îi eliberează, prin lupta ei, şi pe cei care i se alătură în marşul spre comunism. Masele populare sunt definite prin acest raport esenţial dintre creşterea conştiinţei revoluţionare şi apariţia combativităţii lor istorice.

De aici, impactul pe care lupta de clasă îl are asupra celorlalte două segmente ale maselor populare, ţărănimea şi intelectualitatea. În cazul primeia, ceea ce nu I se poate nega este rolul capital în păstrarea identităţii naţionale. Comuniştii din RSR suprapun efigia românităţii nealterate peste imaginea mitică a celui care se luptă şi lucrează pământul. Verbul comunist recuperează întregul patrimoniu de semnificaţii tradiţionaliste, pe care le combină cu logica luptei de clasă. Genealogia ţărănimii, în lectura Dicţionarului politic, este cea a dublei nobleţi: memoria luptelor duse împotriva feudalismului se îmbină cu aceea, nu mai puţin eroică, a apărării ţărânei strămoşeşti. Istoria comunistă este îndatorată unei variante de iacobinism local, iar vocea lui Nicolae Bălcescu va fi invocată adeseori.

În ţările române, de exemplu, ţărănimea a constituit forţa principală a armatelor multor mari conducători de oşti, care au înscris pagini de eroism în lupta împotriva dominaţiei străine. Ţărănimea a dus greul bătăliilor pentru unirea ţărilor române, pentru cucerirea independenţei de stat, pentru închegarea statului naţional unitar român.

Evoluţia istorică din spaţiul românesc conduce, în mod obiectiv, la alcătuirea alianţei strânse între muncitorime şi ţărănime. Adâncirea contradicţiilor de clasă face ca soluţionarea „problemei agrare“ să nu se mai poată face pe temeiul exclusiv al exproprierii latifundiilor. Este nevoie, aşa cum indica teoria marxist‑leninistă, de o abordare care să conducă la transformarea agriculturii, prin întovărăşire şi cooperativizare. La fel ca în cazul sovietic, armistiţiul pe care puterea populară îl acordă spaţiului rural este urmat de ofensiva generală în care statul îşi mobilizează toate resursele represive. Lectura de la 1975 se întemeiază pe încrederea nestrămutată în justeţea soluţiei staliniste a „problemei agrare“. Doar eliminarea chiaburimii şi apariţia cooperativelor de producţie permit trecerea la stadiul de agregare social superior. Muncitorimea indică singura cale de urmat în direcţia rezolvării „problemei agrare“. Satul este supus terapiei prometeice de modernizare. Egoismul şi rapacitatea dispar. Sacrificiile umane sunt un cost asumat în acest parcurs ce duce spre lumina eliberării.

În România, problema agrară a constituit una dintre cele mai acute probleme sociale, în regimurile trecute, şi ea nu şi‑a putut găsi rezolvarea decât în anii puterii populare. Înfăptuirea reformei agrare (1945), transformarea socialistă a agriculturii (1949–1962), dotarea agriculturii cu maşini, utilaje şi îngrăşăminte, progresul tehnic şi ştiinţific din agricultură au condus la soluţionarea aspectelor sociale şi politice care ţin de problema agrară. Pe această bază, ţărănimea, eliberată de exploatare, şi‑a schimbat poziţia socială, devenind o clasă socială socialistă, omogenă, care participă, alături de întregul popor, la conducerea societăţii. Viaţa a confirmat pe deplin justeţea politicii PCR în problema agrară, a demonstrat, cu puterea faptelor, importanţa hotărâtoare a cooperativizării agriculturii pentru victoria noii orânduiri sociale, pentru progresul general al societăţii. Marea proprietate agricolă socialistă şi‑a dovedit superioritatea faţă de mica gospodărie ţărănească.

Fragilă şi şovăielnică, ivită din diviziunea ce separă munca fizică de cea intelectuală, adesea suspectă prin relaţia pe care o întreţine cu clasele exploatatoare, intelectualitatea este, în contextul luptei de clasă, confruntată cu alegerea drumului pe care urmează să îl parcurgă.

Prin însăși natura ei, intelectualitatea este un potenţial aliat al clasei muncitoare, susceptibil să i se alăture acesteia. Obstacolul pe care îl evocă Dicţionarul politic este acea blamabilă cantitate de individualism/scepticism, care acţionează ca o piedică în calea reunirii dialectice.

Datoria intelectualităţii în lumea contemporană este aceea de a ieşi din turnul ei de fildeş, abandonând apolitismul, spre a se apropia de unica poziţie ideologică sănătoasă – a clasei muncitoare. Termenul care ar putea descrie acest parcurs este cel de clarificare. Orbirea leninistă estre elogiată ca revelaţie dialectică.

Categorii tot mai numeroase de intelectuali, sub influenţa ideilor socialismului, învingându‑și propriile rezerve individualiste […], trec pe poziţiile clasei muncitoare, se apropie de marxism, de mişcările sociale, progresiste în genere. Lagărul socialist oferă intelectualităţii ocazia de a‑și duce la bun sfârşit emanciparea. Reeducarea intelectuală din RSR (dublată de exterminarea fizică a celor care nu se pot despărţi de păcatele reacţionare) creează premisele pentru transformarea de substanţă. Alcătuirea noii intelectualităţi, cu origini şi interese comune maselor populare, este ţinta pe care o urmăreşte contractul social din democraţiile populare. Purificarea aparatului de stat lasă liber locul pe care îl ocupă fiii şi fiicele poporului. Şcolile de partid şi cele muncitoreşti sunt cuptoarele în care se toarnă acest aliaj al viitorului. Vechea intelectualitate este un tovarăş de drum – adevăratul aliat este intelectualitatea ce se ridică spre a gestiona modernizarea accelerată a patriei. Rolul care i se atribuie în socialism este activ şi creativ. Unitatea dintre clase face ca spiritul critic dizolvant să nu‑şi mai aibă raţiunea de a fi. Intelectualul îşi ocupă poziţia în tabelul mendeleevian definit de PCR.

Provenită, în cea mai mare parte, din rândurile clasei muncitoare şi al ţărănimii cooperatiste, intelectualitatea participă activ la producţia de bunuri materiale, la activitatea ştiinţifică, de învățământ, la ridicarea nivelului de cultură al întregului popor, are un rol tot mai însemnat în întreaga viaţă socială, în asigurarea progresului societăţii socialiste.”

 

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.