La despărțirea de Vladimir Bukovski: „Calea pașnică spre democrație”


Foto: Europa Liberă / AP

Vladimir Bukovski (1942-2019), dispărut dintre noi pe 27 octombrie în urma unui stop cardiac, a fost unul dintre cei mai vocali și influenți reprezentanți ai disidenței sovietice. Anterior exilului său în Occident (1976), a ajutat la consolidarea mișcării sovietice pentru drepturile omului și a jucat un rol esențial în expunerea abuzurilor psihiatrice din URSS.

 

Vladimir Bukovski a petrecut aproximativ doisprezece ani în închisori, lagăre și aziluri de psihiatrie. După părăsirea Uniunii Sovietice, a devenit actor-cheie într-o serie întreagă de inițiative anti-comuniste și a căutat permanent să alerteze opinia publică occidentală în privința amenințării sovietice. În anii de după prăbușirea comunismului, Vladimir Bukovski s-a dovedit a fi un susținător pasionat al politicilor de lustrație în fostele țări comuniste și a rămas până la capăt un critic acerb al regimului lui Vladimir Putin.

Deziluzia lui Bukovski legată de comunismul sovietic s-a cuibărit de la o vârstă fragedă. Născut în decembrie 1942, crescuse și se formase la Moscova. Acceptase ca atare cultul lui Stalin și fusese șocat la moartea dictatorului. A simțit că fusese înșelat, un sentiment amplificat de procesul de de-stalinizare care i-a urmat. În acest sens, „trezirea” politică a lui Vladimir Bukovski a fost aceea a tuturor contemporanilor săi pentru care Congresul XX al PCUS marcase o ruptură existențială. La un anumit nivel, înțelegerea lui asupra vieții sovietice era o traducere a respectivei dezamăgiri la o scară mai mare. Era convins că toată lumea va ajunge să se lovească în cele din urmă de discrepanța dintre ideologia oficială și realitate.

Disidența lui Vladimir Bukovski a început devreme. În 1961, s-a petrecut întâlnirea esențială cu matematicianul Alexander Esenin-Volpin (1924-2016). Sub influența acestuia, Bukovski a încetat să mai creadă într-o revoluție violentă și a îmbrățișat strategia legalistă. Au crezut împreună că disidenții se pot opune autorităților prin asumarea responsabilității și apărarea legilor statului. Cum avea să o spună mai târziu: „Noi suntem de partea legii. Ei sunt împotriva acesteia”.

Bukovski a jucat un rol esențial în punerea în practică a acestor idei. Demonstrațiile deveniseră parte integrantă a culturii disidente, iar Vladimir Bukovski nu s-a ferit să se așeze în fruntea lor (mai ales la cele „tradiționale” din Piața Pușkin, din fiecare 5 decembrie). În lupta sa cu autoritățile, a atras mereu atenția asupra chestiunilor juridice. Nu s-a sfiit să ceară, alături de alți disidenți, abrogarea unui articol din Codul Penal, la o demonstrație din 1967, și nici nu a fost ferit de arestări și alte rele tratamente. Pentru el, procesele erau ocaziile perfecte de a promova cauza mișcării pentru drepturile omului și de a arăta natura coruptă a sistemului sovietic.

În a doua parte a anilor ’70, în Occident, a fost un neobosit agent al devoalării abuzurilor psihiatrice din URSS. În afara accentului pe care l-a pus adesea pe legalitate și glasnost, Bukovski a dezvoltat și ceea ce se numește o filosofie morală. Gândirea sa, firește, a fost influențată și modelată de experiența închisorilor sovietice. A spus cândva că fusese un fel de „universitate” pentru el, comparabilă cu o partidă de șah. I-au plăcut confruntările și a avut o cauză clară. Uneori, asemeni altor disidenți, Bukovski a conceptualizat disidența în termeni de sacrificiu. Credea că acest sacrificiu etic de sine derivă din creștinism și a declarat în câteva rânduri că etica civilizației europene provine din același trunchi. „Conștiința umană [era] pe cale să devină un factor important în politica mondială”, scria el în Vladimirskaia tiur’ma, rezumat ideal al întregii sale filosofii politice.

Să ne amintim cum, atunci când a ajuns în Occident în 1976, ziarul de stânga francez Libération îl anunța ca pe o figură care contestă categoriile politice tradiționale, care este dedicată luptei pentru drepturile omului și mai puțin filosofiei sau ideologiei. Era și un sâmbure de adevăr aici, programul lui Bukovski nu putea fi considerat nici de stânga, nici de dreapta. Într-un alt sens însă, Vladimir Bukovski a rămas extrem de politic până la capăt: profund ostil la adresa socialismului sovietic. Suspiciunile legate de politica de stânga, în general, aveau să se amplifice în perioada sa occidentală.

Bukovski a avut o forță motivațională colosală. Inițiativele sale au fost adesea susținute de nume ca Raymond Aron, Jean-François Revel, André Glucksmann sau Bernard-Henri Lévy. A înființat la New York, în 1985, Centrul pentru Democrație în URSS, condus la acea vreme de prietenul disident Iuri Iarim-Agaev, menit să strângă informații despre viața din Uniunea Sovietică prin canalele drepturilor omului și prin anumiți sovietologi și specialiști cu înclinații de dreapta.

Tot el a fost implicat în organizarea unei conferințe internaționale majore la Praga, în iulie 1990, intitulată „Calea pașnică spre democrație”, care a atras la acea vreme o pleiadă întreagă de disidenți și lideri pro-democratici din fosta URSS și din Europa de Est. Conferința a fost deschisă de Vladimir Bukovski și Paruir Hairikian, iar Václav Havel i-a întâmpinat pe delegați. În timpul conferinței, într-un interviu cu Kasparov, Bukovski cerea „disoluția completă a Uniunii Sovietice”.

După 1990, Vladimir Bukovski a fost și un mare prieten al inițiativelor privind decomunizarea în România și un participant activ al școlilor de vară de la Sighet. Contribuțiile sale se găsesc publicate de Fundația Academia Civică în volumul Bukovski la Sighet.

 

Articol publicat şi pe România Europa Liberă.

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.