Kafka şi monstruoasa absurditate a terorii în secolul XX
În momentul prăbuşirii Imperiului în care se născuse pe 3 iulie 1883, Franz Kafka era bolnav de gripă spaniolă. Apartamentul familiei era în apropierea Castelului din Praga. Se uita pe fereastră şi observă cum se schimbă plăcuţele cu numele bulevardului Franz Joseph. Noua denumire? Bulevardul Woodrow Wilson. Se termina ceea ce Ştefan Zweig a numit “lumea de ieri”. Începea, sub semnul seismelor revoluţionare, al fanatismelor ideologice şi al mişcărilor de masă cu pretenţii şi promisiuni mesianice, “Brava Lume Nouă”. În Est şi în Vest, Diavolul revenea în Istorie.
În martie 1939, Cehoslovacia înceta să existe. În septembrie, prin brigandajul conjugat (chiar conjugal) al totalitarismelor hitlerist şi stalinist, Polonia era ştearsă de pe harta Europei. De o sensibilitate psihologică şi istorică cu care doar profeţii sunt înzestraţi, Franz Kafka a presimţit Apocalipsul concentraţionar. A fost arhetipalul Artist al foamei. Sora sa favorite, Ottla, a murit gazatată la Auschwitz, pe 7 octombrie 1943. La fel au murit şi celelalte două surori. Marea sa iubire, Milena Jesenska, a murit de tifos la Ravensbruck.
În Europa Centrală sovietizată, colonizată politic şi mental, opera lui Kafka era privită drept decadentă, opusul optimismului progresist. Nazismul şi comunismul au ucis civilizaţia central-europeană. Opera lui Kafka este suprema mărturie că aceasta Atlantidă, cu ale sale iluzii, vise, angoase şi nevroze, cu modernismul sau cosmopolit, chiar a existat.
Aveam 14 ani când am citit Procesul. Am revenit mereu la această carte. Auzisem în casă despre procesul Slánský. Ai mei lucraseră la Radio Moscova în timpul războiului, în departamentul condus de Rudolf Slánský. Tatăl meu mi-a vorbit despre Pătrăşcanu. Îl cunoscuse în tinereţe, îl respecta. Sora mamei mele, Cristina Luca, se cunoştea cu Arthur London din timpul Rezistenţei. London fusese unul dintre liderii FTP-MOI. A fost unul dintre cei trei supravieţuitori din procesul Slansky. De câte ori revin în scrierile şi cursurile mele la procesele spectacol ca element definitoriu al totalitarismului comunist, mă întorc la acest roman metafizic, psihologic, profetic.
Pentru Josef. K, la fel precum pentru protagoniştii proceselor de la Moscova, Sofia, Budapesta, Praga, culpabilitatea nu era discutabilă. Cu excepţia lui Pătrăşcanu, toţi acuzaţii din “procesul” acelui “lot” şi-au recunoscut “vina”. Partidul era Tribunalul Suprem. Slavoj Zizek nota că totalitarismul nazist nu a recurs la această dramaturgie perversă, inclusiv la componenta exorcistă a “spovedaniei”. Ritualul turnatului cenușii în cap. Punerea la zid de către propriii tovarăși. Când Claude Lefort a scris La complication: Retour sur le communisme, se gândea şi la această componentă sado-masochistă.
Anul 1965 a însemnat unul al deschiderii spre, cumva prețios vorbind, universalitate. Apoi, 1968, Primăvara de la Praga, reabilitarea lui Pătrăşcanu. Niciun scriitor nu a transmis mai intens monstruoasă absurditate a terorii în secolul XX decât chinuitul, mereu suferindul Franz Kafka.
Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News
