Nostalgia şi cerul literaturii

Nostalgia este cel din urmă cer pe care îl poate zări literatura: dincolo de cuvintele şi de pauzele textului se află doar acest orizont pe care îl putem numi destin. Iar drumul spre destin este însăşi cărarea nostalgiei, de vreme ce, în cele din urmă, ne este dat să ajungem pe acel ţărm unde suntem chemaţi de soarta ce creşte în noi, implacabilă.

Căci nostalgia este materia din care se hrăneşte, tenace, literatura însăşi: cei vii şi cei duşi sunt reuniţi, în rama textului, preţ de o clipă şi moartea încetează să mai curgă din cerul vieţii noastre, ca o ploaie de granit, impenetrabilă şi oarbă. Nostalgia convoacă în rama de calculator cristalele tremurătoare ale anilor care au fost, spre a zidi din el un templu al aducerii-aminte.

Şi este ca şi cum literatura ar fi, până la capăt, urna funerară în care se toarnă acest timp pe care îl credeam etern: fericirea devine harta de nori contemplată în rotire de vis, în vreme ce viaţa se topeşte în stingere, asemeni unui amurg. Crepusculul nostalgiei întinde peste noi un firmament de imagini arzânde, unul în care se poate citi alcătuirea de vis a frazelor ce se ivesc din transa melancoliei.

Căci literatura aspiră, în contra unui curent de stearpă biologie, spre acel capăt ce reuneşte mare şi cer, în dialectica unei priviri. Scrisul şi moartea sunt inseparabile şi îngemănate, de vreme ce fiecare pagină care se iveşte pe ecranul adăpostind fiinţa ce visează şi îşi aduce aminte înseamnă o suspendare a trecerii şi o invocare, disperată şi tandră, a celor de care ne despărţim, ca de un sfârşit înseninat şi limpede de toamnă.

Nostalgia este oglinda în care se priveşte pe sine fiinţa ce refuză să accepte despărţirea şi trecerea; singura patrie care îi mai rămâne spre a dura este cea alcătuită din cuvinte. Tainică şi aspră, literatura nu poate consola şi nici vindeca. Ea este o camăşă a lui nessus, una cu soarta ce te aşteaptă, spre a te topi în curgerea ei.

Întoarsă spre sine, literatura este, asemeni nostalgiei, un solipsism ce se închide textul în cristalul său : declinată la singular, literatura este o aventură ce nu poate promite alt timbru decât acela al dubiului şi al singurătăţii. Nostalgică, literatura este valul ce revine la ţărm, urmând cărarea de spume a celor care ,morţi fiind, trec în noi, spre a putea avea un glas, ca o inimă ce cutează să viseze, din nou.

Fragilitatea literaturii (cea atât de detestată de mediocrii ce aspiră la certitudini filistine) este însăşi imprecizia nostalgiei. Cel din urmă cer al textului este cel pe care îl construiesc clapele ce bat, convocate de freamătul morţii. Eliberată de lestul trupului, fiinţa ce scrie devine fraza ce se pierde în materia de timp şi de pauză, asemeni unui epilog arcuit peste pagini, stingher şi solitar.

Articol publicat şi în LaPunkt.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News