Istoria onoarei la români: Nicolae Steinhardt
Un canon întemeiat pe valori reale, nu pe cele ale coteriilor de cafenea literară ori pe cele dictate de Secția de Propagandă, l-a așezat pe Nicolae Steinhardt, definitiv, acolo unde-i este locul binemeritat: în centrul vibrant și nepieritor al gândirii românești libere.
Nicolae Steinhardt (29 iulie 1912 – 30 martie 1989) a fost un „marginal” în ierarhia oficială a literelor românești din anii „socialismului multilateral dezvoltat”. Nu făcea parte din variile comisii și comitete, a fost arestat și întemnițat, era urmărit încontinuu de Securitate. Dar un canon întemeiat pe valori reale, nu pe cele ale coteriilor de cafenea literară ori pe cele dictate de Secția de Propagandă, l-a așezat de-acum, definitiv, acolo unde-i este locul binemeritat: în centrul vibrant și nepieritor al gândirii românești libere.
Din gândirea lui Chesterton, rețin această idee, pe care, cred că și Steinhardt ar fi susținut-o fără rezerve: „Impartiality is a pompous name for indifference, which is an elegant name for ignorance”/„Imparțialitatea este numele pompos al indiferenței, care este numele elegant pentru ignoranță”.
Celor care mai visează la un comunism pur, adoratorilor de ultim ceas ai „ideii comuniste”, le-aș reaminti aceste cuvinte ale lui Nicolae Steinhardt: „Iluzii, prostii. Tot cu aceleași elemente constitutive veți lucra. Tot acolo veți ajunge. Tot la același rasism social, marxist nu mai puțin decât leninist (deși ar fi, poate, om cumsecade, deși burghezia a jucat un rol progresist, n-avem ce-ți face: ești cum ești, și cum altfel nu poți fi, trebuie așadar să fii osândit). Ăsta e, nu altul. Răzbunător. Mic. Împuțit. Mahalagesc. Pizmaș. Credincios al treimii: ură, bănuială, invidie. Cu gură de țață și ură de slugă. Societatea bunei stări, unde bucătăria e Primusul de pe coridor. Știu ei, demonii, cum să se întrupeze, nu întâmplător”. (Reflecții despre romanul Maestrul și Margareta, capodopera lui Mihail Bulgakov, recomandat de Dinu Pillat, Văratec, 1970, în Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, ediție îngrijită și postfață de Virgil Ciomoș, Editura Dacia, 1991, pp. 150-151).
În acel text esențial intitulat „Trei soluții”, testamentul politic al lui Nicolae Steinhardt, găsim una dintre cele mai inspirate definiții ale experimentelor neo-caligulare ale veacului al XX-lea, când ideologii salvării imanente prin revoluții totale au justificat cele mai macabre atacuri împotriva libertății umane: „…totalitarismul nu e atât închegarea unei teorii economice, biologice ori sociale cât mai ales manifestarea unei atracții pentru moarte. Iar secretul celor care nu se pot încadra în hăul totalitar e simplu: ei iubesc viața, nu moartea”. Altfel spus, totalitarismul este înrădăcinat în instinctul morții, în nihilism, ură și disperare.
Minima moralia, reiau aici unul din pasajele preferate produse de Nicolae Steinhardt: „Eu am oroare de oamenii lipsiți de caracter, de codoși, de delatori, informatori, care sunt cei mai lipsiți de caracter. Am avut mare dezamăgire în viața mea, fiind «turnat», trădat de cunoscuți, prieteni. Cea mai sinistră categorie de oameni, adevărați denaturați, monștri, este aceea a turnătorilor de profesie, ciripitorii, informatorii, care nu merită decât dispreț, desconsiderare, scuipați. Rău face regimul că încurajează în întreprinderi această oribilă categorie de oameni declasați, veroși, cretini în general, lipsiți de bun-simț și de conștiință, mai ales care-și vând rudele, prietenii, cunoscuții. Niciodată un regim politic nu are lungă durată, nu are un fundament solid, dacă se sprijină pe delațiune, pâră, lipsă de caracter, trădare. Trebuie să se cultive încrederea în oameni, nu neîncrederea, entuziasmul, nu frica, onoarea, nu dezonoarea.”
Articol publicat şi pe Europa Liberă.
Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News
