Nu este o întâmplare că predăm studenţilor teoria clivajelor şi teoria votului

Ne luptăm cu Dancilă şi Ster, dar de fapt suntem la rândul nostru echivalentul lor în domeniul pe care ne bulucim ca formatori de opinie, profeţi şi interpeti autodesemnaţi, interpunându-ne între realitate şi public.

Nu este o întâmplare că predăm studenţilor noştri în Ştiinţe politice şi/sau administrative teoria clivajelor şi teoria votului (ca parte din teoria mai largă a agregării preferinţelor). Sunt instrumente esenţiale pentru înţelegerea funcţionarii oricărui sistem politic democratic.

Aceste două teorii – împreună cu aparatul tehnic însoţitor – alcătuiesc nucleul instrumentului analitic cu care se poate analiza, interpreta şi înţelege ceea ce se întâmplă în procesul parlamentar şi sistemul politic britanic la ora actuală.

O înţelegere profesionistă şi de substanţă a ceea ce se întâmplă acolo este imposibilă în absenţa înţelegerii: a) a realinierii clivajelor în sistemul britanic, realiniere ce prexista Brexitului şi care anunţa realineri similare în întreaga lume a democraţiilor avansate post-industriale occidentale şi b) a dinamicii ciclurilor în procese de votare cu echilibre şi puncte de veto multiple.

Profesorul Cătălin Avrămescu, de la Universitatea Bucureşti ,dă aici o încercare de explicaţie mecanismelor la lucru în cazul b) notat mai sus, făcând apel la un instrument analitic minimal. De acord sau nu, de aici începe o discuţie serioasă, diferită de simplă vehiculare de şabloane şi emoţii personale sau de grup: “În realitate, ce s-a întâmplat are o explicaţie simplă, ce ţine de teoria sistemelor de vot. Votul din Parlamentul de la Westminster se desfăşoară după un sistem normal în adunări şi comitete. Se supune la vot o «moţiune», se numără voturile pentru şi împotrivă, după care se stabileşte care parte a chestiunii a avut majoritatea. Problema că astfel de sisteme «majoritare» au o vulnerabilitate atunci când opţiunile de vot sunt mai multe decât două. Când poate să apară un fenomen numit «divizarea votului» (vote-splitting)…”(Continuare aici.)

Nu există o aşteptare ca publicul să stăpânească sau să înţeleagă acest aparat tehnic. Există însă aşteptarea ca un comentator politic să aibă o conştiinţă minimală a existenţei unui aparat tehnic şi teoretic care stă în spatele analizei politice. Şi să fie capabil să traducă publicului rezultatele analizelor făcute cu aceste mijloace. Indiferent de opţiunile doctrinare, ideologice sau partipriuri, un publicist politic şi analist serios pur şi simplu nu îşi poate reduce discursul la retorică şi clişee propagandistice în susţinerea unui şablon narativ sau altul al momentului.

Analiza politică e ca analiza substanţelor chimice sau analiza de rezistenţa materialelor. Nu ştii chimie sau fizică, nu ai ce să spui despre fenomenul în discuţie decât că e ce vezi e roşu, amar sau că e mare şi tare şi cenuşiu. Şi moale sau aspru la pipăit.

În fine… Din cauza asta nu trebuie să ne batem joc de specializarea universitară, de învăţământul universitar şi de autoritatea epistemică. Ne luptăm cu Dancilă şi Ster, dar de fapt suntem la rândul nostru echivalentul lor în domeniul pe care ne bulucim ca formatori de opinie, profeţi şi interpeti autodesemnaţi, interpunându-ne între realitate şi public.

Şi ar mai fi ceva: de obicei aceşti “analişti” şi “publicişti” comentatori mai sunt şi entuziaşti autodesemnaţi apologeţi ai democraţiei, liberalismului, UE şamd. luptători cu extremele, cu populismul, cu rusismul, putinismul, absolutismul, feudalismul, panslavismul, gândirismul, trăirismul şamd. şamd. Nu există rău mai mare făcut democraţiei şi liberalismului contemporan decât această asociere în percepţia publică între, pe de o parte, aceste personaje şi gestica şi retorica lor şi pe de alta, ceea ce înseamnă proiectul european. Dar asta e altă discuţie.

Articol publicat şi pe MarginaliaEtc.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News