Conservatorism și progresism

Conservatorism și progresism au devenit doi termeni malformați și manipulați de minți necultivate, infestate și deformate de parvenitism politic, aservite în mod declarat unor narative ale propagandei rusești expectorate și în România ca țintă a unui real și asumat război cognitiv, narative promovate sub masca naționalismului resuscitat în secolul XXI ca „suveranism” antieuropean, inspirat, asistat și încurajat, cum spun cunoscători ai fenomenului, direct de la Moscova. Cea care probează de patru ani că nici azi „nu crede în lacrimi” și amenință cu bombe nucleare țările care compun Uniunea Europeană. Curat creștin!

Ambii termeni sunt abuzați și răstălmăciți la noi de aceleași personaje agresive care se pretind deținătoarele „conservatorismului” politic românesc și singurele luptătoare cu „progresismul”, redus inept la câteva obsesii ce dau bine la „poporul” ortodoxist (nu ortodox) și „conservator”, strașnic călcător de Decalog și de „porunci evanghelice”, „popor” ațâțat la revoltă împotriva „javrelor progresiste” și incitat la lupta împotriva unor cai verzi pe pereții reali ai unor ideologii actuale. Trecându-se atent sub tăcere că în realitatea noastră curentă nu pansexualismul, transgenderismul și cohorta de litere înșirate aberant după LGBT sunt redutabilii dușmani actuali ai României, ci exact cei ce fac din acestea, pe urmele criminogenei propagande rusești, marile sperietori naționale și motivele absurde ale unui antieuropenism analfabet.

Ce este totuși conservatorismul real, nu cel închipuit, agramat și încropit după dictare de la Răsărit, cu scopul confiscării unor mari teme târâte în derizoriu? „Conservateur” a însemnat inițial „protectorul moștenirii civilizației și al principiilor justiției”.  Al civilizației, nu al barbariei, al principiilor de aur ale justiției, nu al maltratării și compromiterii acestora, precum în amara noastră realitate imediată.

Conservatorismul exprimă în primul rând o viziune morală și intelectuală din care poate deriva apoi una politică, edificată însă pe principiile formulate de reflecția celor mai eminenți gânditori și autori conservatori din ultimele două secole, de la Edmund Burke, Alexis de Tocqueville, T.S. Eliot, la Russell Kirk, Michael Oakeshott și Roger Scruton. Cine nu a auzit de ei, cine-i ignoră, cine nu i-a citit, cine nu-i are ca repere fertile pe calea propriei evoluții intelectuale și morale, cine are dificultăți cu cititul, cu gânditul și niciuna cu mințitul, dar care se declară „conservator” politic, e în plină culpă de falsificare a conservatorismului și doar un clovn inept în arena intelectuală a acestuia.

Conservatorismul nu poate fi apanajul unui partid politic care a pus cândva mâna pe o siglă, nici al altuia care îl echivalează cu numere grotești de tradiționalism vid de Tradiție universală în care cojoacele închiriate cu ziua, strigăturile și invectivele la adresa civilizației europene sunt „personajele” principale.

Conservatorismul nu umblă „cu capra” sau „cu ursul”, nu apelează niciodată la travesti, nu are nimic de ascuns sub vreo mască, pentru că el nu e folcloric, nici gongoric, nu e, cu atât mai mult, o ideologie naționalistă trăncănită la microfon de personaje certate la cuțite cu gramatica, cinstea și buna-cuviință, dar care se erijează crispat în „patrioți” devastați de îngrijorarea pentru țară.

Dimpotrivă, cum afirmă și confirmă de două secole aristocrații spiritului conservator, acesta e însăși negarea ideologiei și utopiei îmbrăcate politic, adică a minciunii, deci a populismului. A oricărei ideologii cu aer mesianic, salvaționist și, în esență, antihristic. Hristos  l-a respins ferm pe „tatăl minciunii”, pe Ispititorul care-i propunea pactul politic, oferindu-i, sub strălucirea totului, nimicul.

Conservatorii reali sunt oameni exemplar decenți, cultivați, cumpătați, neînregimentați. Niciodată mercenari, totdeauna liberi, mereu salutari. Oameni onești care admiră, respectă și prețuiesc, care gândesc, nu care calomniază, nu care instigă la ură și detestă adevărul probat de realitate, nu care abhoră claritatea și imaginația morală pe care se întemeiază conservatorismul însuși.

A te folosi de țară în numele unui falsificat „conservatorism” este infinit mai rău decât a-ți asuma deschis simpatia pentru un tip de „progresism” ca ethos al unei schimbări necesare pentru corectarea unor injustiții sociale reale. Din fericire aproape eradicate în lumea civilizată. Progresismul are desigur patologiile sale care ne intră azi în ochi și care trebuie în mod sanitar denunțate.

Conservatorismul, din păcate, la fel, le are pe ale sale. El a fost recent confiscat și mutilat până la nerecunoaștere de recidivista Russkiy Mir, de violenta mișcare MAGA, de „suveranismul” aflat în treabă pe ici pe colo prin Europa statelor libere, democratice și cât se poate de suverane, pe care „suveraniștii” remunerați să-și trâmbițeze năprasnica dragoste de neam și de glie le numesc inventiv-justificativ „colonii”. România, de exemplu, e o „colonie franceză”. Așa i se transmite incontinent „poporului” la televiziunea sa, doar a sa. Și, „poporul”, altfel prea puțin credincios, crede.

Aceste vivante caricaturi ale conservatorismului care îl violează și apoi îl mimează obscen, îi ignoră radical pe corifeii săi intelectuali care s-ar răsuci în mormânt dacă ar ști cine, cum și cât de josnic se folosesc de el. Ar fi făcut-o deja cu siguranță dacă asta n-ar fi decât o vorbă suficient de expresivă pentru a ne răsuci măcar noi înșine atenția spre un adevăr dureros și actual.

A te folosi de țară, fie și în stare de ignoranță, una care nu are nicio scuză în zona de reprezentativitate publică, fluturând panglicile tricolore scoase pe gură la iarmarocurile naționalismului care râde de patriotism nu înseamnă a o sluji sau a ține la ea. Înseamnă a o trăda.

• Recomandare de lectură: Cristian Preda: „Nu cred că democrațiile liberale și-au epuizat resursele”