Cristian Preda: „Nu cred că democrațiile liberale și-au epuizat resursele”

CRistian Preda. Sursă foto: Facebook / Bookfest

„Există în mia aceasta de pagini o întreagă tipologie, care uneori ricoşează în faună. Lingăul şi naţionalistul cu secera şi ciocanul la brâu, sceleratul şi inconştientul, traseistul şi laşul, amnezicul de conjunctură şi bufonul, canalia fără scrupule şi prostul ca noaptea, plagiatorul cu ifos şi neostalinistul impenitent – cu toţii îşi găsesc loc în această enciclopedie în care gravitatea şi umorul se îngăduie şi se întregesc una pe alta. Ideologii şi ideologi în România contemporană nu este doar o panoramă a deşertăciunii (şi mai puţin a deşteptăciunii) politice. Mia asta de pagini ne este, întâi de toate, necesară ca să ne explicăm mai bine cum am ajuns aici, ce am fost, în ce ne-am preschimbat şi din cauza (mult mai des decât datorită) cui”, scrie Radu Paraschivescu despre Ideologii şi ideologi în România contemporană (Humanitas, 2025), cel mai nou volum al lui Cristian Preda, profesor de științe politice la Universitatea din București.

L-am invitat pe Cristian Preda la un dialog despre ideologii care au ghidat politica din România post-decembristă, despre motivele intrării într-un con de umbră, al nivel de discurs public, a clasicelor dreapta şi stânga, despre naţionalismul de rit nou şi curentul cu care se însoţeşte şi cu care se împăunează, suveranismul – care are drept sursă expresia «democrația suverană», forjată de Vladislav Surkov, ideologul liderului de la Kremlin, un soi de «Rasputin al lui Putin»” –, dar şi despre ameninţări actuale la adresa democraţiei.

„Ideologiile n-au murit niciodată, s-au fragmentat, s-au hibridizat, s-au diluat ori s-au radicalizat”

CV Cristian Preda

Este profesor de științe politice la Universitatea din București. A publicat mai multe volume despre evoluția gândirii politice românești, istoria liberalismului, sisteme electorale și politica postcomunistă. A tradus, de asemenea, în română autori precum Benjamin Constant, François Guizot, Alexis de Tocqueville, Raymond Aron sau Pierre Manent. La Editura Humanitas a coordonat colecția „Polis“, a publicat Mic dicționar de gândire politică liberală, în 2004, De ce ațipesc parlamentarii? Și alte întrebări pestrițe despre politica românească, în 2020, Ce vrem de la președintele țării? Ghid civic pentru alegătorii români, în 2024, şi Ideologii şi ideologi în România contemporană, în 2025.

(Sursă CV: Humanitas)

„Am identificat câteva sute de scrieri ideologice. În cazul fiecăreia am căutat orientarea politică a autorului și ce anume îl distinge de alții. Am urmărit ceea ce este cu adevărat specific pentru el și când am dat peste o gândire închegată și sistematică, și când a fost vorba de gânduri răzlețe și anodine”, spuneţi, domnule Cristian Preda, cu referire le cel mai nou volum al dumneavoastră, Ideologii şi ideologi în România contemporană. Ce v-a determinat să porniţi în această cercetare amplă şi să scrieţi această carte? Înţeleg că aţi lucrat la ea mai mult de opt ani.

Am conceput proiectul cu foarte mult timp în urmă, atunci când am descoperit că unii dintre oamenii politici aștern pe hârtie reflecții despre ce fac. Îmi amintesc, de pildă, că am publicat, pe la mijlocul anilor ’90, cronici ale unor volume semnate de Mircea Ionescu Quintus, Dan A. Lăzărescu sau Adrian Marino. Niciunul n-a fost încântat, fiindcă eram critic cu ce spuneau ei când făceau din liberalism fie o moștenire familială (cazul lui Quintus), fie un sinonim pentru masonerie (Lăzărescu), fie o restaurare a pașoptismului (Marino). Am continuat să citesc volumele în care parlamentari sau miniștri explicau ce au făcut sau ce au de gând să facă, dar și unele scrise de jurnaliști ori intelectuali, despre felul cum ar trebui să arate comunitatea noastră politică. La un moment dat, acum 7-8 ani, m-am hotărât să privesc sistematic acest tip de literatură specială și să clasific cu atenție și nuanțat autorii, fiindcă am constatat că se impunea public o opoziție superficială, cea dintre conservatori și progresiști, ca și cum am avea în toate problemele politice două și doar două răspunsuri. Am decis, de aceea, că e musai să arăt că atât azi, cât și-n toți anii de după 1989 am existat mai mult de două viziuni. Cartea mea de la Humanitas e un lung răspuns – 997 de pagini – la întrebarea: ce ideologii au îmbrățișat românii după 1989?

Volumul este o sinteză, o analiză a ideologiilor ultimilor 35 de ani – 13 la număr. Îşi mai aliniază, azi, partidele agenda la o ideologie sau aceasta a rămas un concept teoretic?

A trecut mai mult de jumătate de secol de când a fost pronunțată prima dată moartea ideologiilor. Iar anunțul a fost repetat în diverse țări și-n diverse contexte politice. De fapt, ideologiile n-au murit niciodată. Ele s-au fragmentat, s-au hibridizat, s-au diluat ori s-au radicalizat. În democrațiile mai noi, mozaicul este foarte pestriț. Două sunt cauzele. În primul rând, cetățenii sunt nerăbdători să vadă schimbarea și, când descoperă că ideile pe care le susțin când merg la urne nu se transformă în realități, se mută sub alt acoperiș ideologic. Copiind, fără să știe probabil asta, ce zicea Groucho Marx: „să știți că, dacă nu vă plac principiile mele, am altele”. A doua sursă de împestrițare ideologică din democrațiile noi este legată de traducerea modelelor occidentale, căci majoritatea regimurilor recente a urmat, cu o expresie a lui Philippe Braud, calea modernizării prin occidentalizare. Mai simplu spus: „vrem o țară ca afară!”, cum s-a zis la noi. Problema e că „afară” înseamnă multe locuri, chiar și dacă iei în seamă doar spațiul occidental. Fiecare înțelege ce vrea, fiecare traduce cum poate, ceea ce poate produce o fărâmițare semnificativă a spațiului public. E nevoie, atunci, de sinteză, de forța cuiva care să adune cioburile și să le așeze nu într-o operă de artă, ci într-o comunitate tolerantă.

Invocându-l pe Karl Popper, amintiţi că acesta a spus că sunt puțini cei care pot să conceapă idei politice, adăugând că „în majoritatea cazurilor, doar le vehiculăm. Unii, mai conștient, pentru că au la bază niște lecturi, iar alții, inconștient, pentru că le fură, le împrumută din diverse surse.” În volum publicaţi numele a aproape 450 de ideologi cărora le-aţi studiat, spuneţi, nu acţiunea, ci vorbele, scrierile, ideile pe care le-au fabricat sau îmbrăţişat. Cum i-aţi selectat?

Am vrut să intitulez volumul Vorbe, nu fapte!. Răsturnând, de fapt, expresia, deseori folosită la noi de cetățenii nemulțumiți, prost dispuși ori răutăcioși, care cer – se știe – „fapte, nu vorbe!”. Am renunțat la titlu, dar nu și la metodă. Adică am cules din spusele ideologilor ce au spus ei mai expresiv, mai specific, fie că era vorba despre ceva profund sau, dimpotrivă, despre parascovenii. Nu am selectat, ci am căutat să adun tot ce s-a spus și a fost publicat între două coperte. Acesta a fost singurul criteriu luat în seamă. Am considerat că, dacă o persoană hotărăște să își adune gândurile și să le trimită la tipar, punându-și numele pe o broșură de 30 de pagini sau pe un volum de 300, o face asumând o „viziune”, „un proiect” sau, cum se spune mai nou, o „narațiune”. Unii sunt foarte bine documentați, alții bat câmpii; unii au un stil îngrijit, alții au scris cu picioarele; unii au fost consecvenți și au căutat să-și rafineze perspectiva, în vreme ce alții au patinat și s-au deghizat în profeți ai bunăstării sau ai Apocalipsei ș.a.m.d. De aceea, îi veți găsi în volum și pe Andrei Pleșu, și pe Maria Grapini, și pe Virgil Nemoianu, și pe Pavel Coruț, și pe Aurelian Crăiuțu, și pe Corneliu Vadim Tudor, și pe Călin Georgescu, și pe Ion Iliescu. Sintezei mele îi pot urma altele, care să documenteze cum s-au întrupat ideile politice în discursurile parlamentare, în editorialele din gazete, fie ele partizane sau literare, ori în vocabularul juridic ș.a.m.d.

Foto: Victor Cristescu / Bookfest

„Distincția clasică dreapta-stânga a fost relativizată de partide”

„Cetăţeanului nu i se face cadou vreo busolă doctrinară, ci e invitat să se «descurce»”

De o vreme, în România nu se mai vorbeşte public despre tradiţionalele dreapta şi stânga sau se vorbeşte într-o foarte mică măsură. De ce?

Distincția aceasta clasică a fost relativizată de partide. Nimeni nu mai spune „sunt de stânga” sau „sunt de dreapta”, ci – în cel mai bun caz – „sunt de centru-stânga” sau „sunt de centru-dreapta”, ca și cum centrul îmblânzește. Pe de altă parte, nimeni nu se înfățișează ca fiind centrist… În alte cazuri, identitatea nu e deloc legată de poziția din spectrul politic. Ca și cum n-ar conta. Văd trei cauze ale abandonului. Prima e ignoranța. Vă dau un exemplu: în Parlament, AUR, SOS și POT sunt așezate la extrema stângă. Iar vecinii lor sunt useriștii, adică cei care sunt afiliați la familia liberalilor europeni, care reprezintă centrul. Pesediștii sunt, după dispunerea în Parlament, la stânga USR. E aberant. O altă cauză a abandonării cuplului stânga-dreapta e atitudinea disprețuitoare pe care partidele o au față de cetățean, care e lăsat să se orienteze singur în hățișul politicii. Nu i se face cadou vreo busolă doctrinară, ci e invitat să se „descurce”, verb esențial în societatea noastră. În fine, stânga și dreapta sunt îngropate, fiindcă li se preferă etichetele ideologice. Liberalii preferă să spună că sunt liberali, fiindcă se revendică de la tradiție, nu de la poziția stabilă în spectrul politic: într-adevăr, ei au fost până la primul război mondial, de stânga (li se spunea „roșiii”), apoi, între războaie la centru, fiindcă la stânga s-au plasat țărăniștii, iar la dreapta legionarii, iar după 1990, PNL este la dreapta.

Ce partide se regăsesc pe partea dreaptă a politicii din România? Mă refer la centru-dreapta, nu la extrema dreaptă.

Am pomenit deja PNL, care a preferat eticheta centru-dreapta, nu dreapta. Au mai fost acolo PNȚCD și PAC, primul fiind un partid democrat-creștin, iar al doilea, un partid de intelectuali, care n-a avut prea mult succes electoral, deși avea oameni de mare valoare – de la Nicolae Manolescu la Mihai Șora. De fapt, vorbim despre centru-dreapta și centru-stânga dacă avem minimum cinci partide relevante. În peisajul european, care, din 2007 încoace, e foarte util în înțelegerea dinamicii politice de la noi, PNL a fost inițial în familia liberalilor europeni, care sunt centriști, pentru ca din 2014 să se mute în casa Partidului Popularilor Europeni (PPE). Asta a corespuns unei modificări a doctrinei, care a început să conțină elemente de conservatorism politic, așa cum se vede, de altfel, foarte ușor și în scrierile principalului ideolog al PNL, Valeriu Stoica. Tot la dreapta și-n PPE e plasată UDMR, care, deși avea în interiorul ei democrat-creștini, liberali și social-democrați, a ales să se afilieze la cea mai mare familie europeană, și anume cea populară. Locul PNL în familia liberală europeană – adică în rețeaua de partide ALDE (Alianța Liberalilor și Democraților din Europa) și-n fracțiunea Renew Europe din Parlamentul European – a fost luat, din 2019 încoace, de USR, după ce cinci ani fuseseră acolo Renate Weber, Norica Nicolai și Mircea Diaconu, amicii politici din acel moment ai lui Călin Popescu-Tăriceanu.

Dar pe stânga, pe centru-stânga pe cine găsim?

Dacă e vorba despre partide parlamentare, singurul de stânga e PSD. Care este, de altminteri, membru de bază și-n familia socialiștilor europeni. În afara camerelor, avem acum SENS, animat de Ana Ciceală. Pe vremuri au fost aici pediștii lui Petre Roman, dar și socialiștii lui Ilie Verdeț și Adrian Păunescu, care au încercat – sub numele de PSM – o convertire de la comunism la un socialism democratic, care se diferenția și de FSN, și de neocomuniștii lui Iliescu. Fără prea mare succes, fiindcă în 1996 n-au mai prins locuri în Parlament, forțându-l astfel pe Adrian Păunescu să abandoneze barca PSM și să devină, din bard ceaușist, pedeserist, apoi pesedist. La stânga extremă mai sunt, fără de partid, și câțiva scriitori sau critici, care combină radicalismul mahalalei și ignoranța în materie de istorie a ideilor politice – căci nu cred că au citit vreo pagină din Aristotel sau Hobbes, din Laboulaye sau Sartori. Unul dintre acești autori, care nu-i nici măcar menționat în cartea mea, s-a trezit denigrând Ideologii și ideologi în România contemporană înainte de apariție: fără să fi citit măcar un rând, a scris că volumul e „o prostie”, fiindcă între necomuniști sunt și tovarăși de-ai lui de luptă anticapitalistă și antistatală. Mi-e milă de acest sărman și obscur ideolog și, mai cu seamă, de revista unde e secretar de redacție, căci îmi închipui cum îi tratează pe cei care vor să fie publicați și își închipuie că îi și citește cineva înainte de a fi respinși…

Foto: Victor Cristescu / Bookfest

În cazul celor două partide mari, PNL, respectiv la PSD, se poate vorbi despre un liberalism, respectiv despre o social-democrație în formă clasică, pură? Dar în cazul altor partide?

Am scris volumul apărut la Humanitas, sub titlul Ideologii și ideologi în România contemporană, ca să arăt cine au fost ideologii liberalismului și ai social-democrației, ca și ai vecinilor acestora – neocomuniștii și radicalii de stânga, respectiv, democrat-creștinii și libertarienii. În toate aceste cazuri, avem de-a face cu un amestec de teme clasice și de adaptări locale. Uneori, „adaptarea” a însemnat plagiat, ca în cazul celebru al libertarienilor Patriciu și Rusu, plagiat dezvăluit de scriitorul Ștefan Agopian de la Academia Cațavencu. „Impuri”, adică originali, au fost, în schimb, ca să iau doar două exemple, Decebal Traian Remeș sau Nicu Văcăroiu: primul a scris un soi de roman autobiografic, în care mai apar personaje precum Pedro Romano, Traian Hăhăescu ori Taura Lotruța Cap de piatră, în vreme ce al doilea perora despre fuga capitalului străin din țări ortodoxe în țări catolice. Revenind la un ton mai serios, trebuie spus că noutăți importante sunt discursurile ideologice feministe, care – întrucât sunt noi – se poticnesc deseori, cu toate că foarte multe sunt produsele unor autoare care predau în departamente din universități și, simultan, fac acțiune militantă. Ceea ce e perfect acceptabil, dacă nu confundă adresele unde vorbesc.

Din ce motiv cele două mari ideologii cu care România a făcut primii paşi în democraţie, liberalismul şi social-democraţia – cea din urmă „altoită”, s-ar putea spune, pe neo-comunism – au pierdut din aderenţa la public în comparaţie cu anii precedenţi? Vorbim de anumiţi factori interni sau de alinierea la un trend internaţional?

Neocomunismul și social-democrația s-au despărțit în primăvara lui 1992, când Petre Roman și Ion Iliescu au divorțat, apoi Roman s-a „recăsătorit” cu PSDR, partidul „istoric” al lui Sergiu Cunescu, după ce acesta a părăsit CDR, pentru ca în 2000, PSDR să se alieze cu formațiunea lui Iliescu, Partidul Democrației Sociale din România, cele două fuzionând în 2002 și născocind actualul PSD. E partidul care n-a mai reușit să dea vreun președinte, dar care a făcut cadou țării șase premieri: Năstase, Ponta, Grindeanu, Tudose, Dăncilă și Ciolacu. Citind cele șase nume, realizezi, fără prea mare greutate, că, încet-încet, ideologia devine accesoriu inutil pentru această tabără, care s-a mulțumit să descrie dreapta ca pericol, fie pentru că promova austeritatea, fie fiindcă voia mai multă sincronizare cu celelalte state-membre din UE. PSD a atins un vârf în 2016 – când a adunat 44% din voturi – și un minim în 2024, când Ciolacu a luat fix jumătate din scorul căpătat de Dragnea. Liberalii au avut 7% în 2000 și au urcat la 25% sub Orban. Nu era chiar așa rău, dar Iohannis a crezut că urmașul cel mai bun al lui Orban e Cîțu, apoi l-a descoperit pe inegalabilul Ciucă. Acesta a făcut praf credibilitatea PNL, iar Bolojan se străduiește, de câteva luni încoace, să repare ce se mai poate repara. La nivel european, familia din care fac parte peneliștii e cea mai puternică, în vreme ce socialiștii obțin în multe state-membre de cinci – șase ori mai puține procente ca PSD. La noi, pesediștii au avut și-n 2024 cel mai bun scor, deși, cum spuneam, mult diminuat față de trecut.

„AUR, SOS și POT sunt naționaliști, nu conservatori”

În zona naţionalist-extremistă, unde pe locul Vetrei Româneşti, al PUNR, al PRM, găsim AUR, SOS, POT şi pe fostul candidat pro-rus la Preşedinţie Călin Georgescu, unii se revendică drept conservatori. Este o autoîncadrare corectă, onestă?

AUR, SOS și POT sunt naționaliști. Acesta e numele ideologiei. Ei se deosebesc de PRM și PUNR, care erau anti-maghiare, anti-americane și cumva pro-europene, dovadă că au semnat și celebrul Pact de la Snagov. Simion, Șoșoacă, Gavrilă și Georgescu sunt pro-maghiari, pro-americani și anti-europeni într-un mod strident. E ceva foarte personalizat în poziționarea recentă a naționaliștilor, fiindcă ei îi idolatrizează pe Orbán Viktor și pe Donald Trump și îi detestă pe liderii europeni, de la Emmanuel Macron la Ursula von der Leyen. Nu sunt, deci, conservatori nici măcar în relație cu mișcarea naționalistă din anii ’90. E drept că, la debutul legislaturii din 2024, cei șase deputați AUR au intrat în grupul politic ECR, acronim pentru Conservatorii și Reformiștii Europeni. Din șase au rămas trei în AUR – Axinia, Piperea și Teodorescu -, alți doi – Târziu și Sturdza – au devenit membri ai Acțiunii Conservatoare, iar unul – Terheș – e membru al Partidului Național Conservator Român. După cum o vădesc numele formațiunilor menționate, foști auriști fac efortul de raliere la conservatorism. Cel puțin în plan extern. Ce-i deosebește de mulți dintre conservatorii din ECR e poziția față de Rusia: și în perioada când din grup făceau parte conservatorii britanici, și după Brexit, ECR a fost anti-Kremlin.

„Suveranismul are drept sursă o expresie forjată de ideologul liderului de la Kremlin”

Toţi cei menţionaţi în întrebarea anterioară sunt în barca „suveranistă”, care nu apare în volumul dumneavoastră ca fiind o ideologie. Totuşi, de ce e nevoie de suveranism într-un stat a cărui Constituţie garantează suveranitatea ţării?

Suveranitatea e, de fapt, un atribut al statului. Iar suveranismul are drept sursă o expresie – „democrația suverană” –, forjată de Vladislav Surkov, ideologul liderului de la Kremlin, un soi de „Rasputin al lui Putin”, cum reamintea Giuliano da Empoli în cea mai recentă carte a sa, Vremea prădătorilor, pe care am tradus-o chiar eu pentru Humanitas. Nu avem de-a face cu o nouă ideologie, ci cu o reorientare a naționalismului. Și nu e vorba doar despre o schimbare precum cea pe care am semnalat-o mai sus, bazată pe simpatia ori antipatia față de niște lideri. Naționalismul e diferit azi de ce era acum 25 sau 30 de ani, fiindcă a acaparat critica instituțiilor europene și a organizațiilor internaționale, pe un ton radical, adică susținând că ele nu fac nimic bun, ci, dimpotrivă, sărăcesc societățile și nu rezolvă conflictele dintre țări. Ar trebui, de aceea, spun suveraniștii, să revenim la o epocă pre-modernă, în care lideri autoritari își afirmă puterea controlând propriile societăți și pornind la război, dacă au nevoie de resurse sau dacă cei care au același sânge cu al lor au ajuns să trăiască printre străini nerecunoscători. Contextualizările sunt foarte importante, dar, în mare, cam așa arată „principiile” suveraniste.

Sursă foto: Facebook / Bookfest

„Ce e problematic în democrația din România e faptul că alternanța la putere a devenit o amintire”

În afară de acest curent, de „suveranism”, există în momentul de faţă în România o ideologie care ameninţă democraţia?

În cartea mea, am vorbit despre radicalii de stânga de la noi, unii dintre ei anarhiști. Sunt puțini și, în general, ridicoli. Nu amenință, însă, democrația. Ce e problematic în democrația din România e faptul că alternanța la putere a devenit o amintire. Într-adevăr, între 1996 și 2008, toate partidele care conduceau guvernul și au organizat alegerile au trecut, după ce s-au numărat voturile, în opoziție. Din 2012 încoace, în diverse forme, inclusiv prin schimbarea majorității parlamentare cu puțin timp înainte de alegeri sau sacrificând un om, adică premierul, nu partidul, organizatorii scrutinelor au rămas „la butoane”. Uitați-vă la PSD: exceptând nouă luni din 2021, acest partid a avut miniștri în toate guvernele ultimilor 13 ani, dând, de altfel, și cinci premieri, deja citați. Votul cetățenilor contează în mai mică măsură decât în perioada 1996-2008, cea mai fastă din istoria recentă, dacă ținem seama că atunci s-au realizat și integrarea în Uniunea Europeană, și intrarea în NATO. Poate cetățeanul redeveni puternic, în sensul rațional, nu în cel irațional pe care-l propun AUR & co.? Eu zic că da. Există și semne bune, nu doar rele în ce se petrece la noi și-n Europa.

„Relația UE cu SUA este cea mai grea criză pe care o traversăm în acest moment”

Extremismele, populismele, creditarea teoriilor conspiraţioniste de către un număr tot mai mare de oameni, autoritarismele sunt indicii că democraţiile liberale par să-şi fi epuizat resursele, spun unele voci. De ce am ajuns aici, domnule Preda? E doar o ciclicitate a răului în istorie?

Nu cred că democrațiile liberale și-au epuizat resursele. Există, însă, crize ciclice ale democrației, așa cum există și crize ciclice ale capitalismului. Iar cele două nu sunt neapărat conectate. Faptul că la noi a existat o majoritate care l-a blocat pe Simion e încurajator. În 1937, n-a existat așa ceva. Dar, în acele vremuri, nu doar noi, ci mai toate țările europene abandonaseră atunci democrația. Acum, suntem parte a unui ansamblu politic mult mai sofisticat – UE –, ca și parte a unui dispozitiv de apărare și de securitate – NATO –, care este mai coerent decât ce exista acum nouă decenii ca mecanism de securitate colectivă. Dacă ne uităm la Uniune ca întreg, vedem că există o majoritate a cetățenilor din statele-membre care vor să consolideze comunitatea noastră, care vor să blocheze agresiunea rusă și care nu gândesc ca Trump, președintele care a reînviat doctrina Monroe, cultivând izolaționismul, dar care, de asemenea, s-a apropiat periculos de mult de Putin, visând chiar el însuși la anexarea Canadei sau a Groenlandei. Relația UE cu Statele Unite este, de fapt, cea mai grea criză pe care o traversăm în acest moment. Sunt, totuși, optimist.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News