Înainte de intrarea în ciclul electoral 2019-2020 – o privire de ansamblu


Foto: Adevărul (Protest din Cluj, noiembrie 2014. Peste un an vom vedea în spațiul public mesaje similare).

Presupunând că nu au loc schimbări dramatice, precum o cădere a Guvernului sau o părăsire a guvernării de către coaliția actuală cândva în lunile următoare, avem câteva constante sau elemente clare.

1.Există o probabilitate redusă ca scorul PSD+ALDE din 2016 să se mențină. În medie în România o coaliție vine la putere cu 43% din voturi și obține la următorul scrutin parlamentar 31%. Partidul principal al coaliției (exclud din discuție Alianța DA) este de obicei afectat în mod disproporționat. El vine la putere în medie cu 39% din voturi și pleacă cu 22%. Implicit, partenerii săi de coaliție vin în medie cu 4% din voturi și pleacă cu 9%.

În linii mari situația pare să se mențină și acum. La ultimele parlamentare, ALDE luase 6%. Nu prea știu de sondaje în care ALDE să aibă mai puțin de 8%. La ultimele alegeri PSD a luat 47%. Nu prea știu de sondaje în care să aibă măcar 40% din voturi.

Nu există o regulă absolută conform căreia la guvernare te erodezi. PSD a obținut același scor în 2004 (final de guvernare) ca în 2000 (început de guvernare). Partidele componente ale Alianței DA și-au mărit scorul de la 32% împreună în 2004 la 52% separat în 2008. Dar, în medie, cazi.

Dacă această guvernare ar fi una stas, ar pierde (43-31)/43 din 53% = 14 procente obținute la ultimele parlamentare. Ar ajunge la un scor total de 39%, distribuit astfel: ALDE 11% iar PSD 28%. Pentru o estimare, personal aș muta 3% de la ALDE la PSD, dar aici depinde de gusturi și, de altfel, nici nu prea contează: primele alegeri din ciclul electoral nu sunt parlamentarele, ci alegerile pentru Parlamentul European. Mă aștept ca erodarea să fie mai puțin evidentă la parlamentare.

Să ajungem deci la prezidențiale.

2. Sociologic asistăm la o cursă strânsă între aeroport și cimitir. Simplificând din motive de spațiu, cele două mari tabere socio-politice pierd constant alegători: 260 de mii de oameni mor în fiecare an (nu toți votau; dar mulți alții îmbătrânesc și, din motive medicale, nu mai pot sau nu mai sunt capabili să voteze) și un număr similar migrează la muncă și mai ales pentru calitatea vieții în Vest. Aportul celor care nu au avut drept de vot în 2014 dar vor avea în 2019 ( = aprox. 900 mii tineri) poate fi șters, din punctul meu de vedere, de faptul că la prezidențiale Iohannis nu va putea produce aceeași emoție ca în 2014. Egalitate. Sau, din motivele pe care le expun în continuare, mai degrabă menținerea status quo-ului, care nu este echilibrat…

3. Iohannis, altfel un candidat deloc imposibil de învins, are două atu-uri. Unul este lipsa de atractivitate a discursului naționalist-conservator-eurofob pe care PSD îl propagă în spațiul public și îl va propaga și în 2019. Palma zdravănă primită de acest discurs în 2014 nu prea are echivalent în istoria electorală a României; palma primită de un test similar (referendumul privind definirea familiei tradiționale) e un avertisment uluitor de puțin luat în seamă de coaliția actuală. Pe de altă parte, le este și imposibil să mai schimbe ceva, inerția partidelor vechi fiind un subiect asupra căruia voi reveni mai jos…

4. Marea șansă a lui Iohannis nu are de-a face cu identitatea contracandidatului său, din multe puncte de vedere opțiunile fiind interșanjabile. Ce e iubit de PSD (ex. Dăncilă) e de obicei respins de populație. Candidații gândiți în principal în vederea publicului non-PSD (ex. Pop) sunt văzuți de partid drept corp străin. Suma e nulă.

Marea șansă a lui Iohannis este respectarea cu cerbicie de către PSD a coordonatelor indicate de Sebastian Lăzăroiu aici, un ghid important și în continuare relevant pentru pierderea alegerilor prezidențiale de către cel mai mare partid din România. Se poate spune chiar că, din 2016 încoace, PSD urmează aceste indicații mai bine și mai coerent ca întotdeauna. Aș puncta în special tema elitelor, azi ușor redefinită sub forma influențatorilor, aspect la care PSD stă în continuare nu foarte bine. Din lista citată mai sus lipsește deocamdată un mic element – stricarea relațiilor cu ALDE –, dar prin prisma acelui text alegerile prezidențiale au fost deja pierdute de către candidatul PSD, oricine ar fi ea sau el. De ce? Una din axiomele lui Sebastian Lăzăroiu este următoarea: aportul campaniei prezidențiale propriu-zise e limitat și, prin definiție, supralicitat; ura față de partid se (re)clădește în timp, zi de zi, orășel cu orășel, pas cu pas, instituție a statului acaparată după instituție a statului acaparată, pe baza efortului consecvent și statornic a mii de militanți, șefi puși de partid și baroni atotputernici la nivel local. Exceptând niște evoluții/involuții uluitoare, vom avea din nou un scrutin în care „PSD=pericol!” va fi tema principală. Ca de obicei, în mileniul ăsta…

5. Indiferent de rezultatul prezidențialelor, la locale merită urmărit în special Bucureștiul, un laborator de experimente politice cu impact național garantat. Alianța DA aici s-a validat (multă lume a uitat că doar în București și în Cluj ea a ființat cu ocazia localelor din 2004; succesul înregistrat în aceste localități a permis extinderea alianței spre parlamentare); USL a căpătat energie pe baza victoriei din Capitală; din același loc a izvorât vizibilitatea națională a USB/USR precum și cea a Gabrielei Firea. Efectul nefericit ale situației descrise în paragraful precedent e că de „primărit” nu prea se ocupă nimeni în București, orașul fiind un poligon electoral și atât.

Mă aștept ca oamenii excesiv de optimiști vizavi de șansele Opoziției de azi în Capitală să se pomenească cu un duș rece. Au mult de muncă. Bucureștiul nu mai este cel din anii ’90-2000, orașul e bucșit cu pensionari care, în genere, înclină spre PSD și cu tineri care nu au adresa din cartea de identitate în oraș (= deci care nu pot vota la locale decât dacă obțin viză de flotant), clasa de mijloc a emigrat și emigrează rapid spre Vest sau Ilfov. Victoriile numeroase ale PSD în oraș din ultimii zece ani nu sunt întâmplătoare, ci surprind o realitate demografică în schimbare.

La momentul localelor, pierzătorii de pe urma prezidențialelor vor fi încă groggy. Indiferent dacă PSD sau PNL se va găsi în situația aceasta, inerția acestor partide e mare, iar lipsa de creativitate politică e feroce. Acel partid, odată aflat în criză, nu va deține resursele pentru a se revigora din punct de vedere intelectual; nu există carismatici ascunși prin dulapuri, așteptând momentul potrivit pentru a ieși ca să schimbe dinamica națională. După Dragnea sau Orban, nu ar veni cine știe ce schimbare.

6. Parlamentarele riscă să fie un scrutin mocirlos, cu rezultate neclare, care vor pune semne mari de întrebare în ceea ce privește stabilitatea guvernării din perioada 2021-2024.

Fiind scrutinul cel mai îndepărtat, iar între prezent și el intervenind cele mai multe variabile, este și greu să emit câteva gânduri rezonabile cu privire la subiect. Din multe motive se poate afirma că parlamentarele din 2020 vor avea rezultate care nu vor avea nimic în comun cu starea de spirit a României de acum sau, mai concret, cu rezultatele europarlamentarelor de la debut de ciclu electoral:

a) Nu e clar cât de atrăgătoare va fi oferta (nouă) a pierzătorilor de la prezidențiale. În urma înfrângerii, fie PSD fie PNL își va fi schimbat, măcar parțial, identitatea.

b) Prezența va fi mică chiar și prin comparație cu 2016. Alegătorii vor fi obosiți – ar fi a cincea oară când vin la vot în 18 luni, după europarlamentare, cele două tururi ale prezidențialelor și locale. E posibil să avem și un „efect Childers”, adică o radicalizare a unor, repet unor votanți altfel obișnuiți în sensul acordării de susținere unor discursuri extremiste, lucru datorat din motive psihologice număruluiconsiderabil de scrutine cu impact emoțional mare într-un timp relativ scurt.

c) Structurile partidelor noi vor fi mai puternice decât în 2016 sau chiar la europarlamentare, dar nu e clar cât de „mai puternice”.

d) Creativitatea, capacitatea de a capta o temă nouă și atrăgătoare cu care să aduci chiar și o sută de mii de oameni noi la vot vor fi mai importante decât de obicei.

Relevant mi se pare că, exceptând niște rezultate absolut ieșite din comun, identitatea președintelui țării va determina și numele primului-ministru. Forța coaliției de guvernare va fi însă marea variabilă determinată de scorurile propriu-zise ale partidelor.

7. Rezumând, în perioada 2008-2009 am avut un ciclu electoral aparent asemănător: toate tipurile de scrutine într-un an și jumătate. Raportul de forțe s-a menținut constant de-a lungul ciclului: la fiecare 3 voturi pentru PSD, PDL a luat 3 iar PNL, 2. A avut loc și o schimbare de gardă ca reacție la un rezultat nemulțumitor, un mecanism despre care estimez că se va activa și acum: după parlamentarele de la jumătate de ciclu, Tăriceanu a fost înlocuit de Antonescu în fruntea PNL. Lucrurile vor fi însă diferite acum întrucât scrutinul cu cea mai mare intensitate (prezidențialele) era atunci la finalul ciclului, o concluzie dramatică, în timp ce acum este al doilea din cele patru scrutine, reducând și mai mult intensitatea și atractivitatea parlamentarelor și părând a prelungi (inutil) activitățile electorale.

 

Articol publicat și pe Sociollogica.


Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.