În imperiul egalităţii: comunismul şi destinul intelectual


Dintre toate credinţele care aspiră la mântuirea terestră în secolul trecut, comunismul posedă, în cel mai înalt grad, vocaţia expansiunii la scară universală.

 

Acolo unde fascismul generic oferă exaltarea autohtonismului şi a primatului etnic, comunismul promite, în numele ştiinţei şi al umanismului integral, sfârşitul istoriei, prin înlăturarea contradicţiilor generate de inegalităţile sociale şi rasiale. Vocaţia sa de biserică a întregii umanităţi este afirmată, ca parte a crezului său mesianic.

În această biserică, intelectualul este un sacerdot: misiunea lui nu este doar să creadă, ci să se dedice ţelului de a apăra dogma eliberatoare. Înregimentat în partid, intelectualul este deposedat de spiritul critic, primind, în schimb, şansa de a se confunda cu misiunea prometeică de eliberare a popoarelor din cătuşele sclaviei. Fidelitatea este condiţia fără de care această convertire rămâne un fapt irevelant.

Pentru intelectual, adeziunea la comunism impune două exigenţe imposibil de separat: loialitatea faţă de Uniunea Sovietică şi loialitatea faţă de partid. Între cele două nu poate exista niciun fel de conflict, de vreme ce cauza comunistă se confundă cu cauza apărării primului stat al muncitorilor şi ţăranilor din istorie. În clipa în care una dintre aceste două temelii ale credinţei este afectată, participarea entuziastă lasă loc îndoielii, dezvrăjirii şi despărţirii.

The god that failed, cartea editată de Richard Crossman, este, la mai mult de jumătate de secol de la publicarea ei, una dintre fotografiile de grup în care se poate regăsi acest drum al descoperirii lucidităţii, prin ieşirea din imperiul de orbire voluntară al utopiei. Pentru fiecare dintre vocile care participă la acest efort de introspecţie, de la Koestler la Ignazio Silone şi de la Richard Wright şi André Gide până la Stephen Spender sau Louis Fischer, relaţia cu partidul este cea în funcţie de care se defineşte proiectul însuşi al speranţei utopice. Seducţia comunismului este seducţia pe care o exercită, asupra intelectualului, promisiunea egalităţii: dificultatea ieşirii din cercul de cretă caucazian al mistificării ideologice ţine de puterea, unică, pe care o deţine dogma, ca întruchipare a adevărului ce eliberează şi conferă certitudini.

Zeitatea la care se inchină intelectualul comunist îşi devoră, cu ferocitate, credincioşii. În fiecare dintre partidele comuniste la care aderă europenii sau americanii, logica epurărilor şi a centralismului democratic funcţionează impecabil. Leninismul şi stalinismul migrează până în Occident, acolo unde modelează un univers reglat de aceleaşi porniri ale suspiciunii şi intoleranţei . Rubiconul este trecut, de fiecare dintre aceşti inetelctuali, în momentul în care apare refuzul de a accepta , dincolo de dovezi şi împotriva evidenţelor. Adevărul partidului. Între realitatea sordidă a dictaturii ori a complicităţii şi perfecţiunea de cristal a Utopiei, opţiunea este cât se poate de clară. Îndoiala este o erezie. Partidele afiliate la Comintern sunt spaţii în care reflexele totalitare acţionează, ireproşabil.

Credinţa în comunism şi în URSS este legată de parcursul istoriei, astfel cum este el citit dialectic. Cedările de parcurs sunt raportate, inevitabil, la măreţia viitorului promis: angrenajul propagandei este hrănit de combustibilul speranţei mereu reînnoite. Războiul din Spania este una dintre ocaziile în care himera comunistă se regenerează prin antifascism. Crima unor Orwell, Koestler sau Spender este aceea de a vedea ceea ce privirile lui Malraux sau Hemingway refuză să vadă. Republica spaniolă este laboratorul în care stalinizarea este în plin avânt, dând naştere unui regim de democraţie populară care suprimă libertăţile, manipulând solidaritatea internaţională.

Despărţirea de comunism este, pentru cel care a aderat, asumarea unei condiţii a singurătaţii şi a stigmatizării. Parăsirea imperiului egalităţii este denunţată ca un act de trădare. Comunismul internaţional deţine ştiinţa campaniilor globale de demascare a ereticilor. Intelectualul dezvrăjit este reacţionarul ce participă la alianţa imperialistă. Până la capăt, umanitatea progresistă a ales, între Aragon şi Koestler, pe pontiful stalinismului francez. Orbirea a fost şi este, pentru fidelii utopiei, premiza însăşi a mântuirii.

 

Articol apărut şi pe MarginaliaEtc.


Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.