Cronica unei tragedii anunțate

De câțiva ani, Gabriel Chifu nu mai propune imagini ambalate literar, ci viziuni. Literatura sa de ultimă oră constituie o hărțuire a istoriei, o abordare agresivă a adevărurilor ultime ale ființei umane.

Urmărind creația lui Gabriel Chifu, se observă cu ușurință o deplasare a temelor, interesului și eforturilor dinspre zona mărturisirii mediate artistic spre construcțiile ce vizează abstractul și conceptualul.

Poezia, publicistica și, în ultima vreme, proza au renunțat la explorarea sinelui – în formule arborescent-viscerale –, optând pentru discursul cvasioracular. De câțiva ani, Gabriel Chifu nu mai propune imagini ambalate literar, ci viziuni. Literatura sa de ultimă oră constituie o hărțuire a istoriei, o abordare agresivă a adevărurilor ultime ale ființei umane. Pentru artist, bolile veacului sunt vindecabile doar printr-un tratament aplicat în regimul vehemenței. Simbolurile sunt sacrificate în favoarea parabolelor și metaforele în detrimentul mizei filozofice și existențiale majore.

Ploaia de trei sute de zile (Editura Cartea Românească, 2017) acutizează această tendință a creației lui Gabriel Chifu. Scrisul devine, astfel, nu doar un discurs ilustrativ, ci și o demonstrație riguroasă a ideii enunțate explicit (prin titlu) și implicit (prin radiografierea unor biografii exemplare, a unor tipologii atent, pedant individualizate). Ca și în romanele anterioare, Gabriel Chifu se dovedește un maestru al înscenărilor alternative: textul curge aparent liniștit, într-o înșelătoare predictibilitate, pentru a se învolbura subit. Nimic din ceea ce se constituise în informație certă nu se transformă în concluzie creditabilă. Fragmentele lumii își contestă contururile din chiar clipa când au fost create. Această tehnică a pașilor falși, a deplasării derutante conduce, aparent, la disoluția narațiunii. În fapt, ea constituie însuși mecanismul de producere a poveștii.

Unele capitole sunt premerse de metatexte cu o dublă funcționare. Pe de o parte, ele „reglează” tonul și intensitatea povestirii, pe de altă parte, stabilesc natura obiectivă ori subiectivă a narațiunii. Intervenția autorului – redusă la minim – se dovedește, în aceste condiții, necesară, clarificatoare. Personaj pierdut printre propriile plăsmuiri, scriitorul redirecționează acțiunea și ajustează tonul istorisirii. Acest aspect trebuie subliniat cu atât mai mult cu cât există o ambiguitate structurală a vocii auctoriale. Cuvenitei obiectivități i se substituie o formulă a subiectivității expansive, controlată cu discreție, dar nu fără fermitate.

Romanul propune un scenariu catastrofic înfățișat, oarecum derutant, în cheie minoră. Ploaia necontenită nu produce, multă vreme, panică și nu schimbă comportamentul uman. Insidioasă, implacabilă, ea pare a fi parte integrantă a peisajului. Abia spre final devine un element amenințător, variantă nouă și nemiloasă a Potopului biblic. Dezastrul e camuflat de paralizia morală ce domină viața personajelor. Acestea încearcă, până la un punct, să încorporeze urgia propriei existențe. Progresia dezastrului e înregistrată inițial cu calm, aproape impasibil – într-o manieră făcută cândva celebră de Camus, în Ciuma. Presiunea modelului biblic e însă atât de puternică, încât trece în plan secund orice alte posibile explicații. Ploaia de trei sute de zile chiar este povestea unui potop ce a cuprins o țară numită Caramia – pseudonim dulce-amar al României. Oamenii chiar mor, înecați în valuri și, tot ca în episodul biblic, câțiva, șase drepți, sunt salvați în mod miraculos.

Nu sunt omise, desigur, racorduri la întâmplări și situații din România reală post-comunistă. Nu sunt evitate polemicile, judecățile de valoare și dezvăluirile cu iz senzațional. Dar nimic nu pare să selege în acest univers lichid, unde totul e sortit să se dizolve în irelevanță, inutilitate și incoerență. Proiectele eșuează chiar și atunci când par să fi ajuns la împlinire (casa magică proiectată de arhitectul Ștefan Orban sau capodopera cosmogonică a lui Iacob Grima). Un duh al locului împinge, cu cinism, spre autodistrucție. Cu o singură excepție, Mihail Cristea, eroii cărții sunt personaje pătate, imperfecte. Nu prin ceea ce fac și gândesc în mod direct, ci prin locul acordat în viața lor Răului: Trădarea, Ambiția, Minciuna, Lăcomia, dar și Dragostea, Pasiunea și Erosul în formele sale degradate (de la parteneriatul sexual al lui Ștefan Orban și Cora, la comerțul cu propriul trup practicat de Crinuța Bunuța și Vali, „producătoare” pe piața de carne vie a Occidentului, și, în variante aparent rafinate, Alice, fiica lui Ștefan Orban).

Ne aflăm în fața unei utopii cu semn negativ, a unei lumi ce tinde, mocnit și monoton, spre propria extincție. Nu lipsește – prin glasul autorizat al lui Mihail Cristea – discursul înalt moralizator, vocea rațiunii și a eticii creștine. Dar nu e cine s-o asculte. Prinși în mrejele propriilor păcate, personajele ignoră semnalele ce le sunt trimise. Ele se scufundă, cu fiecare minut, în hăul propriei nimicnicii. Lupta autorului cu plăsmuirile sale are, din acest punct de vedere, un aspect dramatic: suflul narațiunii salvaționiste cedează în fața energiei autodevoratoare, a erodării morale, a pasiunilor iraționale și a pulsiunilor criminale. Atracția neantului, înainte de a fi una a distrugerii prin diluviu, se manifestă prin fascinația Ororii: tentația Puterii (în cazul lui Iacob Grima), Orgoliul profesional (Ștefan Orban), Banii (proxenetul primitiv Gigi, dar și sofisticata Alice). Până și fantasma monahului Mihail Cristea, dependent de încheierea marii opere a lui Grima, e o formă deturnată a Vanității: într-un sens decisiv, Iosif Grima, fostul său coleg și competitor, reprezintă proiecția ambițiilor nemăsurate pe care știe că nu va fi niciodată în stare să le împlinească el însuși.

Povestea, desfășurată pe mai multe planuri, e adusă la același numitor de tonul înalt, oscilând între sumbru și sobru, de tragedie clasică. Depășind tentațiile postmodernismului, Gabriel Chifu s-a fixat într-un vizionarism rece, nemilos, în care nu simți nici preferința, dar nici antipatia față de protagoniști. Perspectiva narațiunii nu e nici a salvatorului, nici a moralistului, nici a judecătorului. Gabriel Chifu și-a asumat rolul Corului din piesele antichității grecești, al nemiloasei imparțialități. El veghează, cu o înspăimântătoare obiectivitate, derularea episoadelor unei catastrofe dinainte anunțată. Ca în orice scenariu mitic, știm cine e sortit să piară și cine vor fi supraviețuitorii.

Parcurgând cartea, ești tentat să cauți „tehnicalitățile” tocmai datorită senzației că ele sunt ocultate. Textul are o anumită linearitate, fiind construit din însumarea mai multor voci, fiecare cu specificul și adevărul ei. Peste toate, plutește însă un duh poetic – chiar și atunci când, într-o „comedie a limbajului”, personajele par prelungirea propriului lexic dezarticulat (proxenetul Gigi și prostituatele Crinuța și Vali), ori au renunțat aproape complet la comunicarea verbală, precum personalul domestic „fără chip” lingvistic, alcătuit din Lena și Ionică. Indirect și subtil, autorul sugerează că lumea poate fi salvată numai de Frumusețe și Bunătate, admirabil ipostaziate în secvența finală a acestui roman care înspăimântă prin miză și seduce prin stil și execuție artistică: „După ce nava uriașă, fantomatică și tăcută, misterioasă și prea puțin verosimilă se puse în mișcare, croindu-ș i drum prin apele învolburate, și se îndepărtă, pierzându-se dincolo de linia orizontului, după ce, în noaptea următoare, într-o soluție dincolo de puterea de cuprindere a minții omenești, casa de pe țărm se preschimbă în corabie și, plutind pe ape, se duse, hăt, departe, unde tâlcul e altul decât pe pământ, se duse purtându-i pe cei șase salvați în pântecul ei, aici, pe țărmul mării, ploaia își pierdu înverșunarea smintită și ucigătoare și se întoarse la ceea ce fusese vreme de aproape trei sute de zile: o ploaie monotonă și suferibilă, slabă, care curând se și opri. Întunericul se risipi și se iviră, în fine, zorii: Caramia stătea acum sub ape și peste întinderea acvatică în fine răsări soarele.”

Așadar, un moment fast pentru proza românească și un nou reper în cariera în continuă expansiune estetică a lui Gabriel Chifu.

Articol publicat şi în revista România Literară.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News