Gabriel Liiceanu şi fişa clinică a omenirii


Aşteptând o altă omenire este cartea unei lucidităţi rănite. Proza lui Gabriel Liiceanu se încarcă aici de gravitatea celui care contemplă, cu încordare, imaginea din oglindă a unei lumi ce nu se poate încadra în categorii sigure şi liniştitoare.

 

Exerciţiul lui Gabriel Liiceanu elimină locurile comune, eliberând terenul intelectual pentru o anatomie întemeiată pe fenomenologia spiritului critic. Aşteptând o altă omenire nu este doar un inventar de patologii intelectuale. Ea este, înainte de toate, un apel la reformarea interiorităţii fără de care omul nu este decât fie o maşină de ucis, fie un număr matricol fără identitate.

În centrul paginilor lui Gabriel Liiceanu se află complexitatea omului însuşi. A unui om scindat, prins între elanul de generozitate al celor rari şi explozia de cruzime şi de laşitate a celor mulţi. A unui om scindat, confruntat cu alegeri ce privesc nu doar supravieţuirea lui biologică, ci şi consistenţa sa morală. A unui om scindat, chemat să îşi exercite liberul-arbitru, în vecinătatea statului ce devine, în veacul trecut, un stat criminal, mişcat de ideologiile sale utopice. A unui om scindat,oscilând între sentimentul solidarităţii şi amoralismul radical al celor care venerează doar puterea şi barbaria.

Textul lui Gabriel Liiceanu situează umanitatea între extremele altruismului şi cele ale devorării sângeroase. Paradoxul uman rezidă în dubla sa unicitate. Omul este, în acelaşi timp, singura dintre specii ce posedă acces la interioritatea conştiinţei, dar şi cea care elaborează, dialectic, raţionamentul ce justifică exterminarea semenului său. Violenţa pe care o exercită nu este niciodată gratuită. Ea este, inevitabil, legată de schemele ce încadrează şi legitimează crima. Diferenţa dintre voracitatea omului şi lăcomia asasină a şobolanului este dată de capacitatea primului de a săvârşi omorul semenului său cu seninătatea celui care salvează umanitatea.

Fişa clinică pe care eseul lui Gabriel Liiceanu o întocmeşte pune în legătură, memorabil, liniile de interpretare. Ea se raportează la complexitatea speciei, dar şi la patologia istoriei. De aici, intensitatea aproape insuportabilă a interogaţiilor ce privesc genealogia răului care se mişcă în istorie asemeni unui virus ce nu cunoaşte leac. De la delaţiunea antică la cea modernă, drumul trece prin secolele în care trădarea face din conştiinţă un simplu obiect de traficare. Trădarea este un act cotidian, unul din care statul comunist îşi face, dialectic, cărămida sa fondatoare.

Moartea lui Osip Mandelştam în Gulag este pregătită de actul celui care îl denunţă. Asasinarea lui Gheorghe Ursu urmează turnătoriei care indică autorităţii crima sa de gândire. Asasinatul este acompaniat de demonismul meschin al celui care, din umbră, îşi îndeplineşte misiunea sa de auxiliar al tiraniei.

Omenirea pe care o radiografiază Gabriel Liiceanu pare să nu fi înţeles nimic din încercarea totalitară a secolului XX. Această umanitate este, în continuare, în varii forme, sedusă de energia libertidică a proiectului utopic. “Progresismul” este avatarul contemporan al ambiţiei de a nivela, de a controla, de a îndoctrina, de a formata. De la corectitudinea politică devenită religie politică la organizarea sentimentului anti-capitalist, omenirea în care suntem captivi este încântată de aceeaşi simplitate geometrică ce a animat pasiunea dictaturilor. Ideile sunt infailibile, cei ce li se opun se îndreaptă, legic, spre coşul de gunoi al istoriei. Eliberat de memorie, fidel marilor cauze, acest om al omenirii noastre este soldatul credincios din care se alcătuiesc oştirile de fanatici entuziaşti.

În contra utopiei, în contra barbariei, în contra uitării obscene a totalitarismelor, în contra delirului demagogic ce ne domină, în contra exaltării promiscue a ignoranţei, pedagogia lui Gabriel Liiceanu recuperează sobrietatea etică şi devotamentul faţă de temeliile care ne ordonează civilizaţia. Eseul său este o nouă etapă a ieşirii din labirint. Cu fiecare dintre eseurile sale, Gabriel Liiceanu imaginează un fir al Ariadnei. A-l urmări înseamnă a ajunge la limanul dincolo de care se poate întrevedea recuperarea sâmburelui de decenţă individuală fără de care omenirea nu este decât o colecţie de exemplare malformate moral. Sensul paginilor sale este sensul înalt şi pasionat al acestei căutări febrile.

 

Articol publicat și pe MarginaliaEtc.


Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.