Elipticele

Importantă e și plasarea temporală a acțiunii din Océan noir: imediat după 11 septembrie 2001, când au fost doborâte Turnurile gemene din Manhattan și când lumea a devenit „un câmp al tuturor posibilităților“ – nu tocmai în sensul pozitiv al cuvântului. Aventura în care suntem invitați să-l însoțim pe Corto Maltese – pe vapor, în mașini și autobuze, dar și în avion – e, mai ales, cum spuneam, o sfidare a timpului și a spațiului. Din Japonia până în Peru, devenim partenerii unui personaj cunoscut și totodată surprinzător.

Anularea temporalității face din el un contemporan al nostru. Corto vorbește ca noi, se îmbracă asemeni nouă, are acces la gadgeturi și mijloace de comunicare și deplasare ce l-ar fi uimit pe marinarul-pirat care, într-o zi fără noroc a anului 1913, a fost aruncat peste bord de echipajul răsculat și, legat cu frânghii de o plută, lăsat în voia valurilor, a soarelui nemilos din Mările Sudului și a peștilor răpitori.

În varianta actuală, eroul e îmbrăcat în hanorac și blugi, poartă șapcă de golf și rucsac în spinare, fiind interschimbabil cu oricare trecător de pe stradă din orice oraș al planetei. Ceea ce-l particularizează e numele, sonoritate magică prin care e identificat instantaneu – cu efecte deopotrivă benefice și negative. Autorii au preluat de la Pratt și au radicalizat arta eliptismului, operând adevărate „secțiuni de aur“ într-un conglomerat de imagini și dialoguri ce se succed vertiginos. Ironia și patetismul sunt valori care nu s-au uzat o dată cu trecerea timpului, iar modul lor de funcționare induce un ritm trepidant al acțiunii, amintindu-ne de modelul pe care păruse că l-a abandonat, pentru a-l regăsi în cel mai neașteptat mod și în cele mai surprinzătoare situații.

O întrebare relevantă: mai există, în mileniul al treilea, pirați? Și dacă da, cu ce diferă ei de antemergătorii lor? Nu putem vorbi de o perioadă clasică a pirateriei, deoarece ea coincide cu însăși istoria navigației. Pirați au fost și în Antichitate, și în Evul Mediu și în modernitate. Chiar și azi, ei sunt foarte activi pe coasta Somaliei, între Marea Roșie și Oceanul Indian, în golful Aden, dar și în Africa de Est, în Marea Chinei de Sud, în anumite zone limitrofe ale Americii și Sud și ale Caraibilor. Studiile arată că ei nu diferă prea mult de pirații trecutului: continuă să poarte măști, se îmbracă într-un fel anume, ce aduce aminte de vremurile lui Francis Drake, „corsarul de fier“, de William Kid și Henry Morgan, de amazoanele mării, Anny Bonney și Mary Read, ca să nu pomenim pleiada de pirați din romane, cărți, benzi desenate sau filme.

Indiferent de faptul că eroul se autoidentifică fără ezitare ca fiind un pirat, aventura în care e implicat nu prea are de-a face cu meseria invocată. În primele planșe ale albumului îl descoperim practicând contrabanda, iar ulterior e atras, în tripla postură de aventurier-explorator-detectiv, într-o intrigă politică ce vizează detronarea împăratului Japoniei. Și aici, ca în multe din episoadele create de Hugo Pratt, intriga e destul de laxă – un pretext, mai degrabă, pentru un șir interminabil de călătorii și întâlniri surprinzătoare între personaje care se cunosc deja ori se interpun spectaculos în traiectoriile protagoniștilor. Dacă scenariile de acest tip erau strălucit asumate de pagina gândită adeseori în chiaroscuro de Hugo Pratt, Bastien Vives suprimă spațiile de visare pe care creatorul lui Corto Maltese le-a presărat cu o delicată poeticitate în multe din planșele sale. Ceea ce nu înseamnă că Vives nu a atins și el un anumit grad de abstractizare în redarea grafică a narațiunii – procedeu pe care Pratt l-a cultivat cu asiduitate. Din păcate, casetele sunt adeseori sufocate de pete negre – expresive în sine, dar și riscante, deoarece anulează energia pe care coabitarea albului cu negrul o punea admirabil în evidență în albumele lui Pratt.

Scenariul nu compensează acest neajuns, deoarece noua echipă a optat pentru o dezvoltare pe orizontală a aventurii, fără a-i urmări prea atent ramificațiile interne și consecințele psihologice. Secta fanaticilor japonezi, numită Ocean Noir, pare alcătuită din personaje monocorde, plate (în terminologia lui E.M. Foster), primitive și violente. Nimic din presupusul rafinament oriental și din subtilitatea gândirii asiatice nu răzbate în comportamentul lor. Mai mult roboți decât oameni, ei se plasează pe raftul cel mai de jos în galeria suprapopulată a răufăcătorilor întâlniți de-a lungul vieții de Corto Maltese.

• Citiţi şi: Miza pe negru

Declanșarea aventurii se produce, în mod simbolic, în timpul unei reprezentații cu o piesă kabuki, dedicată istoriei lui Susanoo și Amaterasu. Acolo, în timpul spectacolului, Corto află detalii despre o comoară dispărută și despre indivizii primejdioși care s-au precipitat în căutarea ei. Metoda marinarului e originală: el încearcă, mai întâi, să descifreze codul care duce la comoară, făcând astfel un racord la dimensiunea livrescă, promovată mereu de creația lui Hugo Pratt. Toate aceste alterări radicale nu sunt de natură să iște simpatia celui care a urmărit, decenii în șir, evoluția sagăi marinarului născut în La Valetta.

Și totuși, în ciuda impedimentelor și diferențelor semnalate, după surpriza inițială, cititorul e sedus treptat de varianta postmodernistă propusă de doi artiști din generația tânără. E de salutat modul în care ei au reușit să îmbine tema clasică a căutării comorii cu plasarea ei într-un context neașteptat, din care nu lipsesc agenții CIA, poliția secretă japoneză, dar și dezinvolta jurnalistă Freya, care nu ezită să se înfățișeze nudă privirii cititorului, ca parte din strategia de seducere a lui Corto.

Am deplâns mai sus absența poeziei din planșele albumului. Realitatea e că fiorul liric nu a dispărut cu totul. Forma lui de exprimare e însă radical diferită de felul în care ne-o înfățișa Hugo Pratt. Există o poeticitate a acțiunii de plan secund: marea, lirismul gotic al orașului tentacular, presiunea nevrotică a spațiilor deșertice și o poezie tragică a căderii. Paginile 97, 98 și 99 ale albumului (atât în varianta alb-negru, cât și în aceea color) sunt un splendid exemplu al felului în care grafica servește scopurilor finale ale narațiunii.

Prima planșă conține, înconjurată de un spațiu majoritar alb, un corp uman aruncat în aer de o explozie cu dinamită, sugerând imaginea unui bulgăre de pământ gata să se prăbușească. Pagina următoare, fără chenar, e ocupată în întregime cu desenul unui vultur cu aripile desfăcute, planând în imensitatea transparentă a cerului. În fine, a treia planșă, alcătuită din două casete, ne înfățișează procesul de compunere a chipului unei femei ce poartă ochelari de soare. Ea poate fi, desigur, Freya, dar și fata necunoscută despre care știm încă din albumele lui Hugo Pratt că marinarul e îndrăgostit. E cineva despre care Corto crede că e o spioană și că nu se mai află printre cei vii – ceea ce tânăra cu chip misterios îi confirmă: „Da, sunt moartă“.

În fapt, planșele menționate se leagă de accidentul suferit de marinar, proiectat de suflul dinamitei și de revenirea lui treptată în simțiri. Astfel de scene dau măsura talentului coautorilor acestui album atât de neașteptat, care-și valorifică plenar atuurile. Ele constituie și inspirate verigi de legătură între secvențele concentrate asupra aventurii propriu-zise. În debutul albumului, Corto Maltese se află la cârma unei ambarcațiuni care urma să ia cu asalt un vas de lux. Actul pirateresc e unul mai deosebit, deoarece agresorii nu sunt interesați de vreun tablou de Picasso ori de lingouri, așa cum presupune Corto Maltese, ci de un bărbat în vârstă. Cum companionii săi se dovedesc mai mult decât niște haiduci ai mărilor, ei fiind, în realitate, niște asasini cu sânge rece, piratul improvizat nu are nicio ezitare să schimbe tabăra, alăturându-se partidei adverse. În loc să participe la uciderea victimei, o salvează și o ajută să ajungă la Tokio.

Înspăimântat, știind că oricum va fi descoperit și ucis, bătrânul nipon mărturisește că deține secretul comorii celui care a întemeiat Japonia: oglinda, spada și giuvaerul sacru. Lansându-se în căutarea acestor însemne ale puterii imperiale, Corto va străbate o bună parte din glob. Din Japonia va ajunge în Anzi, se va înfrunta cu membrii fundamentaliști ai unei societăți secrete naționaliste și cu bandele narcos ce se ivesc și ele pe parcursul primejdioasei misiuni. Nu pot fi trecute cu vederea cele două împrejurări în care marinarul e surprins departe de încleștările sângeroase cu răufăcătorii ce răsar la tot pasul. În prima dintre ele, e salvat de o tânără tămăduitoare boliviană din Kallawaya, care îl readuce la viață după ce căzuse victimă suflului exploziei evocate. Al doilea episod colateral e cel în care, într-un moment de respiro, îl descoperim pe Corto în postura de vilegiaturist în Caraibe.

Aici e plasată și secvența care a suscitat multe comentarii și chiar proteste ale numeroși afficionados: cea în care, ipostaze ale zeiței Soarelui și a zeului Vântului, Freya și Corto fac plajă fără să poarte nici un fel de îmbrăcăminte. E limpede, din succesiunea casetelor ce conțin nuditate explicită, că cei doi au făcut și dragoste. Astfel, mitul a-sexualității lui Corto Maltese a căzut după multe decenii în care, tabu și atu, l-a însoțit pe erou în nenumăratele sale peregrinări.

Finalul lui Océan noir conține, ca multe din încheierile albumelor ce narează aventurile lui Corto Maltese, un anticlimax și un scenariu deschis. Pe de o parte, giuvaerul căutat de marinar, dar și de serviciile secrete japoneze, se dovedește a fi o simplă scoică. Nu chiar una obișnuită, ne atrage atenția marinarul: „Incașii credeau că scoicile folosesc drept mijloc de comunicare între cei morți și cei vii“. Tot un fel de scoică e și telefonul mobil pe care Corto Maltese îl contrapune, ca mijloc modern de comunicare, obiectului cu însușiri magice produs în adâncimile mărilor. După ce lucrurile se liniștesc, Corto o sună pe Freya, dar nu aude decât textul înregistrat în mesageria vocală.

Într-un gest ce se vrea simbolic, Corto așază telefonul mobil sub lespedea unde descoperise scoica cu presupuse însușiși magice. În felul acesta, el sugerează că se desparte nu doar de personajele pe care le-a întâlnit pe parcursul acelor agitate zile, ci și de Freya. În mod ironic, după ce iese din clădire, de sub podeaua de granit unde-l pusese, telefonul lui Corto Maltese începe să sune. După ce a ratat descoperirea comorii, eroul ratează și o posibilă nouă întâlnire cu jurnalista pe care patronii ei o trimiseseră, între timp, să relateze despre războiul din Afganistan. Probabil că la reușita acestei întreprinderi a contribuit refuzul autorilor de a-l imita pe Hugo Pratt. De altfel, singura trăsătură a marinarului pe care au păstrat-o Quenehen și Vives e cercelul din ureche.

Articol publicat şi în România literară.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News