Domnul Klaus Iohannis, între lapsus şi omisiune
Să fi fost vechiul nărav al reacţiilor atent amortizate? Să fi fost o uitare tot atât de atent cultivată? O prudenţă devenită de-acum proverbială? O adversitate de-a dreptul clinică în raport cu asumarea oricărui risc?
Ce a lipsit din declaraţia lui Klaus Iohannis, altminteri decentă:
- Compasiunea explicit exprimată pentru victimele agresiunilor de vineri din inima capitalei ţării al cărei preşedinte este.
- Indignarea, explicit formulată, în raport cu agresorii comandaţi de penalul mafiot Liviu Dragnea şi de abjectele slugi ale acestui macabru ipochimen.
- Un angajament concret de a ieşi din letargica-i expectativă şi de a acţiona, decis şi decisiv, ca şef al statului, împotriva bandei infracţionale.
Ceea ce pare a-i lipsi lui Klaus Iohannis este curajul civic. Intervine târziu şi cu o mare grijă de a evita orice confruntare reală cu inamicii societăţii deschise.
Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât îmi revin mai puternic în memorie momentele loviturii de stat eşuate de la Moscova din august 1991. Ultimul preşedinte al URSS, Mihail Gorbaciov, a stat în expectativă în Crimeea, voia să ştie cum se va adjudeca puterea, vor câştiga puciştii sau adversarii lor?
De ce n-a revenit la Bucureşti preşedintele ţării? De ce nu şi-a ridicat glasul din prima clipă împotriva maltratării demonstranţilor paşnici? Ce informaţii avea dl Iohannis de la SRI? Cred că doar publicarea acestor documente ar clarifica poziţia sa în ceea ce a fost o tentativă de a impune o dictatură feroce în România.
Nadejda Mandelstam scria pe bună dreptate, într-un pasaj mult preţuit de Monica Lovinescu: “Când este vorba de crime împotriva umanităţii, tăcerea înseamnă complicitate”…
Articol publicat şi pe Contributors.
Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News
