Cum se distruge o revistă culturală (2)

Am descris în articolul anterior împrejurările care au condus la o stare de tensiune și nesiguranță în redacția venerabilei publicații The New Republic. Pe fondul crizei economice și al mutării cititorilor în lumea internetului, dificultățile economice s-au accentuat. Nu s-ar putea spune că membrii redacției nu erau conștienți de mutațiile fundamentale produse în lumea presei. Drept dovadă, în paralel cu publicația în forma tipărită, varianta electronică a revistei s-a dovedit a fi extrem de dinamică. S-a găsit chiar o formulă de „reinventare” a cronicilor literare, un site intitulat The Book. Prima recenzie i-a aparținut lui Leon Wieseltier însuși, o execuție în stil grandios a cărții The Humbling a marelui Philip Roth. Ferocitatea concluziei coexistă, așa cum se întâmpla adeseori cu articolele din The New Republic, cu virulența stilistică nutrită dintr-o profundă convingere morală.

În scurtă vreme, The Book a dispărut și în ciuda asigurărilor primite de la noul stăpân, excepționalul sector cultural al revistei a devenit tot mai precar. Primul număr în care Chris Hughes și-a asumat efectiv șefia revistei — care corespunde și unei „redesenări” a paginilor, în sensul „dinamizării”, adică al surclasării textului de către imagine — a coincis și cu un jenant interviu al boss-ului luat lui Barack Obama. Hughes făcea publică o afacere de familie, de vreme ce își pusese la bătaie abilitatea de facebook-ist și în campania electorală, unde l-a sprijinit cu fanatism pe președinte. Dar, pe moment, rubricile importante continuau să existe, deși tot mai înghesuite între colaje de imagini însoțite de explicații și „poante” puerile. În schimb, Leon Wieseltier a început să scrie număr de număr. Înțelegem abia azi pe deplin semnificația editorialelor lui. Ideologic, editorul literar a fost de-a lungul vremii un „liberal” moderat, fascinat de măreția culturii. Vitriolantele lui articole pro-Israel i-au atras adeseori și etichetări dure din partea „corecților politic”. În ultima perioadă, era limpede că adoptase postura unui „reacționar” furios, îngroșându-și vocea chiar dincolo de convingerile sale, indignat de invazia barbarilor — adică a „bazelor de date” — în spațiul culturii.
Idila dintre stăpân și redacție n-a durat însă prea mult. În ciuda prieteniei ce-i lega pe Franklin Foer și Chris Hughes, a promisiunilor că „brandul” revistei e o garanție a continuării activității în linia tradițională imaginată de Walter Lippmann și continuată chiar și în vremurile contradictorii ale lui Martin Peretz, lucrurile s-au împotmolit. Mai întâi a fost declarația lui Hughes că visează la un nou New Yorker, adică un fel de magazin de informații vag comentate despre evenimente culturale și politice. Or, The New Yorker exista, își avea publicul lui, de ce ar mai fi fost nevoie de unul?! Apoi a venit vorba de autofinanțare. Au apărut și primele fricțiuni, deoarece parteneri de afaceri ai lui Hughes și, prin urmare, potențiali donatori, au fost tratați deloc „amical” în câteva articole. Dar, de bine, de rău, revista apărea. Treptat, însă, articolele consistente (ca de pildă, cel al lui Sean Wilentz, „Efficacy and Democrarcy” din numărul din 12 iulie 2012, întins pe nouă pagini de revistă) aveau să dispară, fiind înlocuite de comentarii din ce în ce mai scurte și de-o supărătoare superficialitate. În loc să atragă cititori, mulți dintre vechii susținători au renunțat la abonamente.
Un eveniment din viața privată a lui Chris Hughes, căsătorit cu un ambițios om de afaceri și politician, Sean Eldrige, avea să determine, după cum au scris mulți comentatori, o schimbare semnificativă în comportamentul benevolent de până atunci. Mânat de ambiții politice, Eldridge a candidat în 2014, ca democrat, pentru un loc în Congres, într-unul unul din districtele statului New York. Din nefericire, a fost învins cu un scor demoralizant de un fost ofițer de armată, republicanul Chris Gibson. Apropiații spun că începând cu acel moment comportamentul lui Hughes a devenit din ce în ce mai irascibil. Realitatea refuzase, cu obrăznicie, să urmeze direcția pe care o trasase el! Apogeul conflictului s-a produs cu ocazia sărbătoririi centenarului revistei. Atunci, într-un discurs care nu lăsa loc echivocului, Leon Wieseltier s-a plasat de partea valorilor perene, respingând tendința de a transforma publicația într-un spațiu al mondenității și infantilizării nutrite de speranța că vor fi convertite în bani.
Hughes a contraatacat, aducându-l la cârmă pe Guy Vidra, a cărui experiență în materie de jurnalism era egală cu zero. În schimb, era foarte priceput într-ale internetului. La rândul lui, Vidra l-a angajat pe Gabriel Snyder, provenit din zona presei online, ceea ce a condus, într-o ședință redacțională ultratensionată, în 4 decembrie 2014, la demisia lui Foer și a lui Wieseltier. Revista urma să-și reducă aparițiile la doar zece numere pe an, devenind parte a unui sistem de business abracadabrant. Li s-au alăturat, în câteva ore, întreaga redacție și majoritatea covârșitoare a colaboratorilor. Motivația demisiei lui Wieseltier spune totul: „Vreau să fie limpede: nu-mi dau demisia pentru că cineva mi-ar fi făcut ceva personal. Demisionez pentru că principiile muncii mele au fost violate. O mare instituție a Americii a fost vandalizată și nu sunt de acord cu direcția în care e împinsă revista. N-am văzut, în legendar de lunga mea carieră la The New Republic, pe cineva tratat atât de oribil ca Frank Foer.”
Scăpat de „dinozauri” (Foer avea 39 de ani!), Hughes a rămas astfel liber să-și implementeze visele de a obține profituri de pe urma comic intitulatei „companii media digitale integrată vertical”. Secondat de Guy Vidra, a cărui filozofie business-culturală era rezumată de sintagma cu origini în Sillicon Valley let’s break shit, drumul spre moartea revistei fusese decis. Conștiința și demnitatea unor jurnaliști intelectuali erau privite ca piedici în încercarea de a-și duce la capăt gândul: adică de a o face lată (ca să traduc elegant deloc eleganta expresie de mai sus). Chiar privită cu detașare, mișcarea lui Hughes e lipsită de logică: cum își imagina că-și va spori averea folosindu-se de un vehicul atât de fragil, precum The New Republic? Forța revistei a constat în ideile ei și în capacitatea lor de propagare, nu în știința de a produce bani. Prin implicarea magnatului Chris Hughes, postmodernitatea extrem-stângistă a repurtat o victorie de răsunet. Una tipică: punându-și materia favorită, idolatrizată de milionarii industriei IT, în fața ventilatorului.
Una din întrebările frecvente e de ce avea nevoie cvasi-adolescentul putred de bogat să investească într-o revistă cu potențial economic zero. Dacă intenționa să facă bani din presă, nu era nicio problemă să-și lanseze propria platformă digitală — așa cum au făcut alții. Și banii, și relațiile și know-how-ul i-ar fi permis așa ceva — ba chiar cu asupra de măsură. Răspunsul nu poate fi decât unul: operatorii financiar-ideologici din categoria lui Hughes au întotdeauna nevoie de un scandal răsunător. Ei nu se mulțumesc doar cu triumful în sine. Pentru noua specie de mutanți, rechini sângeroși îmbătați de propria, obscena bogăție, triumful trebuie să fie împotriva cuiva. Nu sunt fericiți decât dacă pun piciorul pe cadavrul unui simbol al trecutului. Cu alte cuvinte, ei trebuie să le dovedească semenilor împielițați întru dezastru că vechile valori nu-și vor mai reveni niciodată. În vremurile bune ale comunismului, trecutul și valoarea erau anihilate prin forță fizică: interziceri, arestări, schingiuiri, exterminări. Astăzi, bolșevismul triumfă prin bani, afaceri virtuale și demență, multă demență, dar și ura de sine a unei civilizații ce simte că și-a atins limitele. Tot ce-ți rămâne e să le-o întorci pe limba lor. Cum vi s-ar părea fuck off?

Articol publicat şi în revista România Literară.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News