Despre poveştile de altădată

De demult, foarte de demult, pe când ecranele tactile şi reţelele sociale nu luminau hipnotic vieţile oamenilor, ca nişte sori artificiali, copii, părinţi şi bunici visau împreună, cu gândul la poveştile pe care glasurile de iarnă le rosteau în întinderea serilor, ca un ecou al lungului şir de istorii de dinaintea lor.

 

Căci a fost aceea o vreme în care, dincolo de planificare şi de progres, dincolo de marşuri şi de invocaţii partinice, o lume delicată , ca un bibelou pe jumătate kitsch, trăia încă netulburată, încărcată de aromele ce trimiteau la un alt veac.

Iar în acea vreme poveştile nu însemnau rotirea de playlist a telefonului mobil, ci strania comuniune care aducea împreună pe cei mici şi pe cei mari, ca într-o vastă, senină grădină de jucării. Căci poveştile nu se puteau însufleţi decât dacă sufletul dragostei se trezea la rândul său: în jurul cărţilor energia iubirii se desena, graţioasă, ca un semn pe geamul încremenit de ger.

Şi poveştile veneau de departe, de foarte departe, spre a se întrupa în volumele pe care părinţi şi bunici le aşezau în bibliotecile lor, alcătuind domeniul miraculos mărginit de nopţile arabe şi de întinderile de gheaţă ale polului. Poveştile nemuritoare, biblioteca pentru toţi copiii, biblioteca pentru toţi erau portul în care toate aceste poveşti poposeau, ca nişte mari vase încărcate de mirodeniile depărtărilor. Şi toate aceste poveşti renăşteau în clipele în care vocile le dădeau glas, mai înainte ca literele să poată fi citite.

Căci micul, desuetul ritual al poveştilor le aducea aminte tuturor, poate, că timpul poate fi îmblânzit şi că dragostea poate domestici trecerea, durerea şi jalea. În acest ritual al rostirii nu era loc de oboseală şi nici de plictis, căci aventurile crailor şi ale făpturilor din vis nu cunoaşteau sfârşit. Orice cuvânt de încheiere nu era decât semnul unui alt început.

Iar cei ce ascultau, nerăbdători, se pregăteau, fără să o ştie, pentru clipele în care propria lor făptură avea să se avânte, liberă, pe porţile reveriei, pentru clipele în care o altă intimitate, aceea a a introspecţiei, avea să se nască din tihna lecturii, pentru clipele în care alte cărţi aveau să le însoţească, răbdătoare, anii.

Poveştile, ca şi părinţii şi bunicii, nu pot muri, căci , asemeni părinţilor şi bunicilor, ele sunt una cu materia fragilă a amintirilor noastre. Paginile pot să se îngălbenească, iar cotoarele, obosite, să se desprindă, la rândul lor. Însă poveştile durează mai departe, trudnice şi modeste, cu ale lor ediţii înscrise în litera anilor care au trecut peste noi. Sunetul lor este însuşi sunetul umbrelor care se apropie de noi, în marginea viselor, ca o boare a primăverii.

Atingerea lor este, poate, atingerea pe care ne va fi dat să o resimţim, dincolo de pragul de corpuri trecătoare. Iar poveştile, şui şi stângace, ne vor întâmpina, ca un cer de larg al grădinilor. Osteniţi după vieţile noastre, vom regăsi, frunte lângă frunte, tihna dragostei ce nu moare: copii, părinţi,bunici şi căţei vor asculta, împreună, înseninaţi, risipirea paginilor de carte, ca pe adierea unor trandafiri ai amurgului.

 

Articol publicat şi pe MarginaliaEtc.

 

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.