O criză de legitimitate

Tragedia personală a lui Nicolae Ceaușescu a fost cauzată de tragedia propriului partid, o mișcare politică lipsită de legitimitate istorică. Comunismul românesc, precum și liderii săi n-au fost niciodată în stare să-și rezolve complexul de inferioritate provocat de marginalitatea partidului în viața politică și intelectuală a României dintre războaie.

 

Comuniștii români eșuaseră în a genera o acțiune politică de masă și erau în general percepuți ca elemente străine a căror rebeliune împotriva ordinii existente era alimentată în principal de resentimente etnice și psihologice. Ei au fost cei care au alcătuit o mică sectă mesianică –niciodată depășind 1.000 de membri înainte de 23 august 1944 – dedicată fără ezitare Cominternului stalinist.

În perioada sa underground, PCR a tratat cu dispreț valorile naționale și în special angajamentele privind apărarea granițelor post-1918. Chestiunea centrală a relațiilor româno-sovietice, cea a Basarabiei, a fost prezentată în documentele PCR în mod sincron cu pretențiile imperialiste staliniste. Indiferent de raționalizările ex post facto – și da, erau experți ai alterării și răsucirii înțelesurilor –, nu există vreun dubiu că imaginea comuniștilor români la momentul ieșirii lor din clandestinitate era puternic șifonată.

În timpul primilor ani la putere, partidul comunist s-a chinuit cu disperare să-și extindă baza, însă n-a reușit să obțină nimic altceva decât un sprijin simulat și o aderență prefăcută din partea păturilor sociale pe care pretindea că le reprezintă.

Ironic, după 1962-1963, și mai strident după ascensiunea lui Ceaușescu la putere în martie 1965, același partid nu ezita deloc să se lanseze în aprinse campanii naționaliste, capitalizând masiv de pe urma năzuințelor patriotice ale intelectualilor români, simulând încarnarea celor mai sacre valori naționale.

În acest quid pro quo fraudulos, Ceaușescu s-a impus drept mare manipulator și i-a depășit pe mentorii săi staliniști în viclenie și ipocrizie. Omul care acceptase fără remușcări politica anti-românească a Cominternului, care participase obedient la cele mai sinistre campanii staliniste din perioada 1948 – 1965 (colectivizarea forțată a agriculturii, epurările succesive în rândurile partidului și armatei sau persecutarea intelectualilor și studenților, spre a numi doar câteva din „realizările” partidului său) poza după numirea sa ca secretar general (1965) în apostolul românismului și încerca să inventeze un pretins comunism național. A existat un mare grad de ipocrizie în uzurparea simbolurilor patriotice: histrionismul o trăsătură proeminentă a praxis-ului comunist românesc.

Unele din acțiunile lui Gheorghe Gheorghiu-Dej după 1960 au anunțat „ruptura” cu Moscova: mai întâi, reinterpretarea istoriei partidului cu accente speciale pe lupta dintre comuniștii „autohtoni” și „moscoviții” Ana Pauker, Vasile Luca și Iosif Chișinevschi (cel din urmă fiind acuzat de toate relele petrecute în timpul anilor staliniști); apoi, de-rusificarea graduală a culturii române și o anumită relaxare a politicii interne; apoi, Declarația din aprilie 1964, vociferând împotriva încălcării de către Hrușciov a statutului autonom al României în cadrul CAER și al Pactului de la Varșovia.

Toate aceste acțiuni, inițiate de către grupul lui Dej – din care și Ceaușescu făcea parte, în mod natural – au sugerat mai puțin o deviere de la șablonul stalinist, cât o vicleană tentativă a elitei comuniste locale de a ocoli până și cea mai moderată destalinizare.

Stalinistele metode și instituții economice, politice și culturale au fost prezervate cu grijă atât în România lui Dej, cât și în cea a lui Ceaușescu. Nu s-ar fi putut obține nicio erezie „reformistă” de la acești practicanți ai unui monolitism inflexibil, ostili în mod programatic oricărei forme de democrație autentică. Ceaușescu însuși n-a demonstrat vreodată o astfel de propensiune periculoasă, așa încât desprinderea de tovarășii săi staliniști nu l-a tentat niciodată.

Pentru mai mult de două decenii (1940-1965), cariera lui fusese garantată de protecția lui Gheorghiu-Dej, însă, spre deosebire de predecesorul său, lui Ceaușescu îi lipseau din biografie impresionantele realizări revoluționare. Odată „ales” secretar-general, el s-a angajat în construcția și consolidarea febrilă a propriului mit. Istoria partidului a trebuit rescrisă – George Orwell observa că într-un sistem comunist nimic nu este mai imprevizibil decât trecutul – în beneficiul noului lider.

De vreme ce faptele de vitejie îi lipseau izbitor din biografie, Nicolae Ceaușescu a fondat un cult al personalității menit să coreleze acțiunile sale cu cele ale principilor medievali și căpeteniilor traco-dace care sfidaseră Imperiul Roman. Pentru a stimula mitul unei națiuni socialiste unite și omogene și pentru a spori controlul partidului asupra sferei private, Ceaușescu a impus draconice măsuri anti-avort. Românii erau așteptați să se comporte precum adevărații fii și fiice de sânge ai patriei socialiste: corpul politic a invadat complet sfera privată, până la fibrele ei cele mai intime.

Până în 1989, la București s-a pus în scenă un adevărat show politico-istoric, iar naivii observatori occidentali au eșuat adesea în a distinge între histrionicii narcisiști și patriotismul autentic.

 

Articol publicat şi pe Europa Liberă.

 

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.