Decembrie 1989: Ion Iliescu şi sfârşitul Revoluţiei

Ion Iliescu şi fesenismul închid drumul Revoluţiei, un drum ce ar fi dus la refondarea pe temelii de transparenţă etică al României. Sacrificiul din Decembrie 1989 este anexat de noul partid-stat. În puţină vreme, Timişoara devine, din oraş al martirajului, spaţiul denunţat de FSN ca un cuib al reacţiunii.

Decembrie 1989 este unul dintre acele praguri ce separă epocile istorice în viaţa unei naţiuni. Curajul de atunci a răscumpărat anii de compromis moral şi de complicitate cu tirania. Voinţa de eliberare şi de regenerare a motivat ridicarea populară împotriva unui regim care nu putea supravieţui în absenţa brutalităţii represiunii. De la Timişoara până la Cluj şi Bucureşti, eroismul este semnul distinctiv al Revoluţiei: programul ei este formulat fără ezitare şi el presupune despărţirea, definitivă şi completă, de ordinea comunistă. Revoluţia din 1989 este, din chiar primele clipe ale sale, dominată de maturitatea etică şi intelectuală. Ceauşismul este, pentru românii revoluţionari, comunismul însuşi.

Ceea ce această revoluţie propune, ca viziune despre viitor, Ion Iliescu şi complicii săi vor înlocui cu varianta lor de partid-stat. Trecerea de la revoluţia trăită în stradă, ca un ritual al fraternizării şi al emoţiei, la revoluţia televizată acompaniază tranziţia spre acest regim întemeiat pe uzurparea voinţei naţionale. Revoluţia televizată devine un laborator de experiment şi de manipulare. Regia de studio este, de acum înainte, regia spectacolului a cărui menire este hipnotizarea unei întregi naţiuni. Crainicii televiziunii RSR îşi împrumută vocea lor cavernoasă noilor stapâni. Amestecul de sordid şi de demagogie este fundalul noii isterii naţionale.

Uzurparea înfăptuită de Ion Iliescu se serveşte de un instrument politic, FSN, ca şi de o montare tragică, atacurile teroriste. FSN este coloana vertebrală a unui regim care va fi, asemeni celui de dinaintea sa, un regim al partidului-stat, atent la infiltrarea şi la mobilizarea societăţii, prin intermediul propagandei. Diversiunea teroristă permite alungarea revoluţiei din spaţiul public şi substituirea ei cu montajul amenajat în platoul de televiziune. Fără acest carnagiu premeditat, procesul cuplului Ceauşescu nu ar fi putut avea loc. Isteria teroristă creează fundalul de emoţie colectivă pentru organizarea execuţiei judiciare ce evocă precedentul stalinist: tiranul este lichidat de propriii săi acoliţi. Miza interogării trecutului este ratată, împinsă în derizoriu sângeros.

Uzurparea revoluţiei este completă la finele lui decembrie 1989. Din ianuarie 1990 noua ordine politică este suficient de stabilă pentru a se putea sprijini pe teroare şi pe intimidare în lupta cu inamicii ei. De la scena mirabilă a unităţii se ajunge la războiul civil orchestrat de fesenism împotriva noului duşman de clasă. Ion Iliescu şi FSN sunt emanaţia revoluţiei : formula clasicizată dă măsura noii propagande de partid şi de stat.

Ion Iliescu şi fesenismul închid drumul revoluţiei, un drum ce ar fi dus la refondarea pe temelii de transparenţă etică al României. Sacrificiul din Decembrie 1989 este anexat de noul partid-stat. În puţină vreme, Timişoara devine, din oraş al martirajului, spaţiul denunţat de FSN ca un cuib al reacţiunii: Proclamaţia de la Timişoara este semnul rupturii dintre revoluţie şi stat.

Ion Iliescu, iar nu Doina Cornea ori Corneliu Coposu, va fi privit de naţiune ca imaginea rezistenţei. Ion Iliescu, plebiscitat în mai 1990, triumfă, împotriva Revoluţiei şi a clarităţii ei morale. Dar temeliile libertăţii noastre se află în acel îndepărtat Decembrie: eroismul de atunci a descătuşat un popor captiv al dictaturii comuniste. Nimic din ceea ce avem acum nu ar fi existat fără actul de curaj întemeietor al Revoluţiei române.

Articol apărut şi pe MarginaliaEtc.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News