O secțiune prin comunismul românesc


Când examinăm comunismul în genere și pe cel din România, în particular, este dezirabil să lăsăm prejudecățile de-o parte și să înțelegem că vorbim despre o poveste serioasă, o tragedie istorică ale cărei consecințe sunt departe de a fi dispărut.

 

Niciodată o societate, asemeni unui individ, nu poate funcționa normal în absența asumării trecutului. O citez pe gânditoarea politică germană Gesine Schwan (76 de ani) care a vorbit despre forța distructivă a tăcerii. Viitorul există în trecut, iar fără a administra acest trecut, devenim, spre a-l cita pe René Char, citat la rându-i de Hannah Arendt, moștenitori fără un testament.

Se poate dialoga cu nostalgicii, să spunem, ai Cenaclului „Flacăra”? Poate am fost prea sever când am vorbit despre spălarea creierului prin spectacolele păunesciene, dar nu văd cum un om onest poate ignora funcțiile acestui tip de circ politic cu vestminte poetice și muzicale. Cum putem ignora marile manipulări ale propagandei comuniste? Pledez pentru decriptarea mecanismelor de legitimare a dictaturii. Cenaclul „Flacăra” trăia prin atmosfera de ritual cultic. Păunescu a semănat cu un Evtușenko, dar a făcut pactul cu sistemul, s-a lăsat utilizat, cu aparența sa non-conformistă, pentru a servi scopurile tiraniei. Este, așadar, important să explorăm metamorfozele tiranofiliei în secolul XX. Urcușul lui Păunescu a fost enorm, la fel și degringolada sa. Sigur, periodizarea unor asemenea itinerarii, dar nu prin ignorarea rinocerizării unor intelectuali influenți.

Regimul totalitar comunist era inspirat de ideologie, era o ideocrație. Unii spun că Adrian Păunescu îi proteja pe artiștii care puteau să participe la acele spectacole. Răspund, citându-l pe Mihail Sebastian, care nota cuvintele unui jurnalist francez care spunea că există proximități care angajează. A sta lângă Păunescu în faza delirului cultic era o asemenea proximitate maculantă. A fi președintele Uniunii Scriitorilor în ultima fază a dictaturii era o abdicare ignobilă.

Raportul Final este un probatoriu, cărțile mele (și nu doar ele, mă grăbesc să adaug) sunt tentative analitice care aduc elemente istorice necesare într-un asemenea gest simbolic. Concesiile lui Păunescu nu au fost cele ale unui trepăduș minabil, precum Nicolae Dan Fruntelată. Ele au fost imense, pe măsura talentului său trădat.

Discutăm despre natura profundă a terorii comuniste. De ce uităm intensitatea terorii? Amintesc teoria verbelor de senzație la Wittgenstein, deci non-transmisibilitatea senzației de durere. Istoricul Florin Țurcanu vorbea despre exorcismul prin cunoaștere.

Deci, pe lângă justiția politică, purificarea are loc și prin cunoaștere. O istorie a totalitarismului cere și înțelegerea colaboraționismelor. De aceea este nevoie de un document statal precum discursul de condamnare a comunismului din 18 decembrie 2006. Masha Gessen susține pe bună dreptate că tocmai eșecul condamnării PCUS explică ascensiunea regimului Putin. Dacă vrem despărțirea de logocrația comunistă, trebuie să demistificăm teocrația comunistă, logosul său, teologia sa politică. Ce mesaj se poate oferi celor care cred că simplul fapt că au trăit sub comunism i-ar expune stigmatului? Evident, nu e vorba despre toți cei care au făcut parte din partidul comunist, ci despre aparatele politice, ideologice, securiste. Comunismul a fost o modernitate deturnată, a definit, pentru mulți oameni, cadrele lor existențiale.

Prăbușirea comunismului în urmă cu 30 de ani a fost pentru mulți oameni o ieșire din ceea ce părea etern. De aici și criza axiologică, vidul valoric care a urmat. Raportul Final a pus sub semnul întrebării, în chip documentat, paradigma ceaușistă a istoriei naționale. Dar discuția trebuie purtată în parametrii civilității. Se poate face o tipologie a reacțiilor de tip anti-anticomunist, de la Ion Iliescu la neo-stângiști? De ce reacționează alergic stânga contemporană la evidențierea similitudinilor dintre comunism și fascism? De ce se minimalizează faptul că NSDAP, partidul nazist, era unul care își menținea în nume cuvântul „socialist”? Sunt toate teme de o fierbinte actualitate care necesită un dialog permanent și dezinhibat.

 

Articol publicat şi pe Europa Liberă.

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.