Rusia la 1839 sau o privire spre viitor

Doi francezi aleg să călătorească spre viitor în secolul al XIX-lea: marchizul de Custine şi Alexis de Tocqueville. Le este dat să întrevadă, graţie extraordinarei lor puteri de pătrundere intelectuală, căile pe care umanitatea le va urma în secolul XX: despotismul autarhic al Rusiei sovietice şi democraţia americană. Fiecare dintre cei doi este, în felul său, un cronicar al timpurilor care vor veni: paginile lor sunt adresate unor cititori care nu  s-au ivit, încă.

Scrisorile din Rusia ale marhizului de Custine vor fi citite, peste un secol, ca un ghid capabil să iniţieze în tainele guvernării ce aspiră la hegemonia globală, stalinismul. În era lui Putin şi a longevivei sale autocraţii, notaţiile lui de Custine îşi conservă neliniştitoarea  lor intuiţie vizionară.

Scrisorile marchizului, consemnând peregrinarea sa în imperiul rus, sunt, poate, cea mai  profundă lectură a despotismului rus. Confruntarea cu Rusia şi cu osificarea tiraniei face din  aristocratul legitimist un avocat al guvernării reprezentative. Finalul paginilor sale intră în posteritate cu acest apel profetic: cei ce sunt nemulţumiţi de dezordinea societăţilor lor sunt invitaţi să exploreze Rusia, spre a redescoperi valoarea libertăţii  ca temelie a comunităţii politice.

Rusia în care de Custine pătrunde este o Rusie stranie. Pe de o parte, ea este Rusia oficială a Ţarului  Nicolae I, celcare visează să protejeze vastele sale domenii de orice pernicioasă influenţă occidentală. Pe de altă parte, este Rusia creatoare şi insurgentă, în al cărei adânc se află deja geniul ce înseamnă Puşkin, Lermonontov, Gogol, Bielinski, Herzen sau tânărul Dostoievski: un  teritoriu al cenzurii, dar şi al pasionatei, febrilei dezbateri de idei. Între cele două Rusii linia de demarcaţie este clară, căci statul rus este inamicul implacabil al celor ce aleg să gândească în afara dogmei impuse prin ucaz.

Statul pe care de Custine îl analizează este un mecanism a cărui unică misiune este de a asigura suveranitatea ilimitată a unui singur stăpân: Împăratul. În Rusia, ca în nicio altă parte a lumii occidentale (dar Rusia lui de Custine nu este şi nu poate fi Occidentul) stăpânitorul  este în măsură să dispună de viaţa şi de moartea supuşilor săi. Autocraţia lui Nicolae I se fondează pe dubla supraveghere, a persoanelor şi a ideilor. Libertatea, independenţa, autonomia sunt imposibil de  imaginat în acest regat peste care domneşte  ordinea cazonă.

Iar ceea ce Rusia lui Nicolae I lasă ca moştenire URSS şi Rusiei lui Putin este această teribilă, continuă, perpepetuă suspiciune faţă de străinul ce intră în imperiu, spre a privi şi a scrie. Orice rând care are darul de a critica este semnul unei potenţiale crime împotriva statului. De Custine este înfricoşat de perspectiva propriei sale dispariţii . În acest imperiu al secretului şi al suspiciunii oamenii pot pieri fără urmă.

Simbolic, una dintre primele scene consemnate în notaţiile sale este aceea a examinării navei sosite de către vameşii ruşi. În elaboratul ritual ce amestecă onctuozitatea cu  atenţia poliţienească se poate ghici natura  autorităţii ce face din despotism temelia edificiului ei. Întreg imperiul, cu acest aer gogolian de impersonalitate opresivă, este întruchipat de cei  îi întâmpină pe oaspeţi: nicio idee subversivă nu se cuvine să treacă prin acest zid ermetic ridicat de ţar.

Marchizul va avea în vecinătatea sa, mereu, emblema Rusiei suspicioase şi poliţieneşti:  mai mult decât oricare personaj, spionul se confundă cu acest climat de suspiciune pe care frica generalizată îl naşte în societate, asemeni unei unde seismice. Delaţiunea este parte din cotidian, iar cei care îndrăznesc să rostească adevărul în cetatea duplicităţii şi a ipocrizie  pot  deveni fie nebuni, asemeni  ereticului Ceadaev, sau pot fi trimişi în teribilul cimitir al exilului siberian.

Rusia vizitată de marchiz este una peste care se aruncă umbra decembriştilor. La un deceniu şi jumătate de la revolta lor, decembriştii sunt, încă, priviţi ca un semn al ameninţării revoluţionare. Autocraţia le invocă memoria spre a justifica represiunea şi barbaria. Ideologia oficială a imperiului, pe cale de a fi modelată acum, cu a sa familiară triadă autocraţie/ naţionalitate/ ortodoxie, este alternativa osificată şi reacţionară la acest gust al libertăţii. Spectrele lui Pestel, Rîleev şi ale colegilor lor bântuie imaginarul rus. Radicalii de mai târziu se revendică de la ei, iar generaţia lui Herzen este prima în care o relaţie de filiaţie  intelectuală este asumată cu mândrie, ca un semn al continuităţii.

Statul de la 1839 este statul pe care URSS şi Rusia lui Putin îl vor conserva, în liniile sale esenţiale. El este un amestec de omnipotenţă şi de arbitrar. Sub despot se află miile de mici despoţi ce pot interveni spre a umili, spre a strivi, spre a înspăimânta. Omul nu înseamnă nimic în faţa statului care aspiră la grandoarea forţei militare. Etalarea de regimente şi de nave la care asistă de Custine anunţă  ritualul paradelor sovietice. Statul stalinist este dominat de acelaşi instinct al majestăţii militare.

Statul pe care de Custine îl descoperă la 1839 este un demiurg criminal ce îşi priveşte supuşii ca pe materia din care edifică propriile sale monumente şi arme. El este călăreţul de aramă al lui Puşkin ce îl striveşte pe Evgheni sub copitele sale. Iar primul  dintre aceşti autocraţi cu veleităţi de ziditori este Petru cel Mare. Moştenirea sa este un oraş născut ca un simbol al măreţiei, Petersburg. Petersburg este chipul ireal şi neliniştitor al Imperiului care posedă voinţa demiurgică a despotismului creator.

Petru cel Mare domneşte, suveran, peste întinderea smulsă mlaştinilor. Oraş improbabil, oraş al ceţii, oraş al geometriei reci, dar şi al tainei, iată acest Petersburg ce intră în mitologia  literară ca un obiect iradiind  lumina sa crepusculară. De la Gogol, Dostoievski şi Belîi la  Mandelştam şi Ahmatova, oraşul lui Petru durează ca o fantasmă a Balticii, iar peisajul său pătrunde ca un ecou al  paşilor  pierduţi  în acest imperiu al umbrelor.

Dincolo de decorul de eleganţă clasică se află ereditatea Moscovei înseşi: imperiul lui Nicolae I nu este un accident, ci punctul culminant al  drumului istoric ce conduce la despotism.  Zidurile Kremlinului şi Ţarul Ivan sunt  prezenţele ce domină textul lui de Custine. Teroarea militară a Rusiei lui Nicolae I îşi află rădăcinile în nebunia sângeroasă a celui care este despot şi călău.

Megalomania criminală a lui Ivan ce Groaznic trece în structura de adâncime a statului rus, ca un blestem al puterii. Metamorfoza lui Petru rafinează doar  barbaria, îmbrăcând-o în haina de gală a occidentalizării. Esenţa rămâne intactă, peste veacuri. Şi spre acest  Ivan se va întoarce şi Stalin, în clipa în care istoria rusă este recuperată, dialectic. Ivan este, pentru generalissim, dar nu şi pentru Eisenstein, un simbol al forţei de care Rusia se serveşte, spre a triumfa: marxism- leninismul creşte pe solul fecundat de sânge al delirului tiranic.

Rusia de la 1839 a lui de Custine este un domeniu al glaciaţiunii despotice, un stat ai cărui supuşi sunt egali în faţa cnutului şi a puterii. Sclavia este condiţia pe care acest stat aspru le-o rezervă. Iar această sclavie este reinventată şi rafinată, dialectic, sub comunism, spre a dura soclul pe care se ridică statuia lui Stalin. Putin este un alt avatar al acestei voinţe de dominaţie şi de control totalitar. Rusia putinistă este un ecou al celei de la 1839.

Tensiunea dintre stat şi cei care i se opun este parte din tragedia istoriei ruse. Tiranii şi despoţii au aspirat să lichideze, să amuţească, să înfricoşeze. Muţeniei sclavilor i-a răspuns, din vreme în vreme, vocea libertăţii. Statul rus este lespedea aşezată peste un întreg popor. Imperiul are ca unică menirea  organizarea birocratică a supunerii oarbe: crima de stat,suspiciunea, delaţiunea şi frica sunt cărămizile din care se  construieşte puterea Rusiei, sinteză  terifiantă de agresivitate şi de arbitrar statal.

Articol publicat şi pe Contributors.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News