Falimentul reprezentării la români

Cum ne dăm foc la valiză, într-o gară, așteptând un mărfar menit să ne ducă nicăieri? Surprinzător, nu e deloc simplu. Suntem prizonieri (ne-am predat fără luptă) ai unei evoluții demolatoare pentru arhitectura nației, o foarte riscantă regresie colectivă și structurală. 2016 va rămâne, probabil, un reper trist în practicarea competiției pentru “majoritate”.

Parcurgem un interval tumultuous, dar steril, marcat de știri și dezvoltări critice referitoare la nulități ale neamului. Impresia de confruntare prin lovituri, căderi și starturi aparent spectaculoase nu este lipsită de atractivitate, seducție, „audiență”.

Prin conținut, implicare și performanță este, însă, din păcate (multe păcate…), complet lipsită de relevanță în raport cu agenda reală curentă, ca răspuns la sfidări interne și internaționale, dintre cele mai toxice.

Ca răspuns, o gamă de tatonări naive, mediocre și păguboase către un viitor pe cât de obscur, pe atât de dur. Ne vom cruci peste câțiva ani la cât am fost de tâmpiți luând în serios pe cei din „fruntea țării”! Încă o țară…

Desigur, tot aici avem și o rutină în politica „de doi bani”. Adică, de a fi iute de mână și de gură pentru a specula intervale otrăvite pe toate planurile. Conducători, conduși, agendă… Contexte mlăștinoase în absența unui viitor limpede și asumat la nivel majoritar. Majoritate! Cuvântul-cheie, pilon al democrației. Imaginare în România care este. Acest an, 2016, va rămâne, probabil, un reper trist în practicarea competiției pentru „majoritate”.

În colecția de mistificări adânci și atotcuprinzătoare ale post-comunismului românesc, „majoritatea” ocupă un loc de cinste. Trist. În sine și mai ales prin consecințe multiple, atotcuprinzătoare, puternic înșelătoare. „Majoritatea” a devenit o capcană toxică, imbatabilă, determinantă pentru evoluția haotică a lumii în care trăim. De fapt, tocmai bariera de netrecut între realitatea efectivă și lumea în care ne complacem în deplin consens, mârâind pe la colțuri, pândind diverse ocazii, ronțăind soluții de moment, cel mai adesea ficțiuni ordinare, într-o lene colectivă pe cât de paralizantă, pe atât de ruinătoare pentru ceea ce am putea îndrăzni să numim „ființă națională” (scuze pentru lamentare…).

Care ar fi, în acest context copleșitor al dependențelor, complicităților și compromisurilor, principalele surse, practici, rutine ale ratării unui interval istoric deja îngropat? Cum ne dăm foc la valiză, într-o gară, așteptând un mărfar menit să ne ducă nicăieri? Surprinzător, nu e deloc simplu. Suntem prizonieri (ne-am predat fără luptă) ai unei evoluții demolatoare pentru arhitectura nației, o foarte riscantă regresie colectivă și structurală.

Iată câteva piese la dosar:

1. Mediocritatea incurabilă a clasei politice.

Sună ca o sentință, dar nu e decât (mult mai grav…) un diagnostic la o fișă genetică, multiplu și prelungit confirmată în derularea tranziției de la comunismul ceaușist către lumea liberă. Un traseu despre care mai avem multe de învățat, de înțeles și, eventual, de asumat.

Un prim paradox. Testele electorale de după 1989 au fost, desigur, din diverse motivații, susțineri și constrângeri, relativ corecte. Chiar surprinzător de corecte pentru cât de incorecte au fost urmările. Adică, formal corecte. Pentru că în spatele corectitudinii relative, a noului „pluralism”, a harababurii verbale, identitare, propagandistice, a prosperat un sindrom consistent al mediocrității. Două fețe ale acestei monede falimentare: incapacitatea de a elabora, susține și finaliza o deschidere efectivă și profitabilă către „lumea liberă” și, ca revers, o disponibilitate corozivă către perversiuni instituțonale multilateral dezvoltate și practicate cu o energie nesecată (??).

Iată de ce avem această mediocritate viguroasă, derivată din colecția regresivă a titularilor, asociată cu declinul fenomenului partidist, consolidată prin „solidaritatea” între grupuri de interese centrate pe fraudă, trafic de influență și traseismul zglobiu.

2. Eterogenitatea așteptărilor, susținerii și efortului comunitar la nivelul populației.

O dinamică de nestăvilit a prostiei colective, alimentată prin evenimente controversate, politici populiste ordinare și oferte identitare, pe cât de „proaspete”, din arhiva occidentală, pe atât de formale în asumare și exersare curentă, s-au constituit într-un „balamuc național” care bântuie România. Fără oprire, fără alternative, fără o critică relevantă și ecou la nivelul oamenilor de rând.

Noul val de perversiuni individuale și colective, susținute și alimentate de consumerismul agresiv importat ca model, brand și tentație, bate tot. A devenit adevăratul stăpân pe piața percepțiilor colective, al reacțiilor prizoniere unor sub-culturi efemere, picante prin kitsch și surogate. De la capcana telefonului mobil, la diversificarea lejerităților hedoniste, fragmentarea severă a intimității, familiei, spațiului comunitar. Mecanisme copleșitoare de manipulare și influență pe multiple planuri, asigurând o complicitate trainică politicianismului de tarabă. Un conformism robust, disponibil pentru cele mai variate compromisuri. Halal democrație!

Dilema identităților tradiționale (ardeleni, moldoveni, regățeni…), preluări superficiale, eterice de modele comportamentale și credințe din “West”, lasă spații pustii, golite de energie și coeziune, improprii pentru inițiative creative și responsabile, pentru proiecte dedicate unui posibil restart. Prostia nu este chiar un păcat. Ar putea fi, de fapt, un mecanism de apărare, instinctiv și precar la o lume toxică, agresivă și complet lipsită de perspectivă.

Întrebare: cine ne luminează? Cine arată calea? Încotro? Mai întreabă careva?

3. Energia socială sumară și efemeră ca sursă de restart.

Am devenit dependenți de lozinca naivă: „desființați politicienii!” Atenție, dacă suntem cu adevărat preocupați de soarta țării și a democrației, ar mai fi de adăugat: „căutați cetățenii!”. Pare greu, adesea imposibil, să încerci, să te străduiești să susții și să urmezi politicieni-lideri și echipe ambițioase – care să treacă la treabă. Să conducă țara, să practice democrația, să respecte legile. O temă ușor obosită. Nasol e altundeva. Unde găsim cetățeni, indivizi, familii, comunități, categorii sociale, limpezi la nevoi, la minte și exprimare, disponibili și preocupați să ceară, să strige, să impună. Da, prin vot. Și la nevoie, prin greve, manifestații, dialog social.

Mai avem azi dialog social? Mai avem sindicate? Mai avem comunități prezente, active, exprimate în domenii-cheie, capabile să formuleze revendicări? Mai mult, să asigure suport electiv și apoi, susținere civică pentru transformări semnificative și substanțiale? Duse până la capăt?

Metastaza populismului vulgar, atotcuprinzător ca buget și superficial în soluții poate concura în ambiție și consens pentru primele trei locuri în topul „succesurilor” politico-sociale din ultimele decenii.

Ce poate fi mai jalnic azi, pentru cineva care crede în mitul democrației, să observe nivelul redus de identificare efectivă la nivel popular cu valori, principii și norme ale culturii civice, libertății și participării?

4. Tentația înșelătoriei, a furtișagului masiv sau mărunt. Contagiunea infracțională pe multiple planuri.

Oare ce-i unește mai mult pe alegători și aleși? Criza care bântuie prin cele mai neașteptate domenii, viitorul nesigur, diversitatea ostilității globale și altele. Multe altele. Greșeală. Puțin. Adesea deloc.

Dacă avem destulă luciditate, calificare și ceva umor patriotic să deschidem „cutia neagră” a vehiculului în care planăm deasupra, mult deasupra realității românești, fiind expuși la prăbușiri multiple, verticale și finale, am putea fi surprinși de linștea care domnește la bord, precum și între “pasageri”.

Câteva întrebări:

– Cât de autorizată a fost cursa?

– Care este traseul?

– Cine a livrat combustibilul?

– Cât a costat biletul?

– Câți au achitat suma? (câți merg cu nașu’?..)

– Există asigurări?

– Unde vom ateriza?

– Care este, de fapt, marfa de contrabandă care se transportă sub pretextul unei excursii pe meleagurile natale?

Deci, care ar putea fi primul articol într-o „constituție” efectivă, pe un teritoriu incert, confuz și minat de complicități multiple. Desigur, avem DNA. Care face o treabă “frumoasă”. Oportunități nelimitate pentru o meserie pe cât de dificilă, pe atât de utilă interesului public. Și haotice, într-o țară care a luat-o, profund și energic, razna. Razna! Ce termen potrivit! Razna face tot!

5. Decalaje toxice între o agendă reală și capacitatea instituțională efectivă.

Coborând în lumea de azi (mai 2016), în plin context electoral, cu o țintă publică declarată (să vedem cât de onorată), asumată oarecum colectiv și dedicată interesului public, apare întrebarea: cât de reprezentative vor fi misiunile efectiv asumate de viitorii aleși în raport cu nevoile efective și tentațiile colective, comparabile sau nu cu toleranța structurală a spațiului public de operare la nivel instituțional?

Pare complicat. O veste proastă. E mult mai complicat! Întrebările sunt: cine, câți, cum, unde, în ce fel cei care aleg și cei aleși iau în serios măcar o parte din „fișa medicală” a locurilor în care viețuim?

Sau nu. Fiind deja un „Festival al muzicii și dansului românesc” în lumea masiv instalată a politicianismului pe cât de „ieftin”, pe atât de păgubos. Și pe termen mediu, prin consecințe, din ce în ce mai costisitor.

Acest teren minat pune sub semnul întrebării nu doar capaciatatea de a reformula în termeni obiectivi și responsabili principalele teme ale agendei publice dar, în același timp, de a oferi sprijinul public, implicarea specifică în implementarea calificată și responsabilă.

Bat câmpii? Desigur. Cum te poți adresa unora deja rătăciți prin deșert?

Regresia funcționalității instituționale a atins deja praguri critice în raport cu aglomerarea de probleme curente, transformate în timp în sfidări locale, regionale și, până la urmă, sau chiar de la început, naționale.

Deficitul operațional tinde spre un faliment public extins.

6. Contagiunea tendințelor distructive instalate, impuse în spații de joc emergente.

Cea mai periculoasă iluzie post-electorală este că, odată săvârșind actul alegerii colective, eventual provocând schimbări, sau dimpotrivă, validând și consolidând proiecte de durată, ne așezăm confortabil în fotolii pentru a trăi și parcurge intervale stabile și benefice. O iluzie deja comică la care nu avem cum să participăm în 2016! Iar 2017…

Mai există oameni cu iluzii în România actuală?

Aștept mesaje…

În România-2016 trebuie să fii idiot ca să nu fii îngrijorat. Ar fi de văzut, printr-un raport 0018, câți idioți mai avem în țară. Dar dincolo de aceste date…

Un set de mecanisme apărute subit, oarecum subit, pentru cei care zac în birouri oficiale, iese în prim plan și își dau măsura.

Pachetul de tendințe regresive, adesea distructive, puternic alimentat de blocaje, ratări individuale, comunitare și instituționale nu este doar o sursă directă de costuri și daune structurale, spre paguba publică. Mult mai grav este efectul de răspândire prin imitație, asociere și mobilizare toxică pe diverse planuri, nivele, spații de operare. O molimă publică pe cât de ruinătoare, pe atât de dificil de abordat. Adesea, imposibil de stăpânit.

O nouă realitate explodează sub ochii noștri. Ochi orbi. Cine se bagă? Eșec sigur. Din cei aleși, numiți, strecurați, protejați, câți știu, înțeleg și se aruncă la treabă, la luptă, poate chiar la sacrificiu?

Sau veniseră pentru altceva?

N.B. – Există trei domenii vitale pentru viața curentă, expuse la evoluții adânc negative și praguri critice multiple, deja greu, dacă nu imposibil de gestionat: alimentație, sănătate, locuire. Mai vedem.

7. Cu spatele, înainte-marș!

Campaniile electorale seamănă cu o nuntă. Multă bucurie, speranță, uniune centrată pe o versiune generoasă, conform unei normalități accesibile și benefice. Optimism pe pâine. Trebuie să fii foarte curajos, dacă nu chiar aventurier, să întreprinzi „nunți publice” în România-2016.

Proiecția temporală a derulării mandatului se confruntă cu o masă critică rezultată din combinarea deficitului rezidual acumulat, pachetului de priorități aglomerate pe termen scurt și un nivel ridicat de incertitudine rezultat din stări emergente, problematice, încă neclarificate normativ și managerial. Inevitabil, un tablou, pentru unii surprinzător de macabru, se conturează pe 2017 – 2020, cu o acuitate severă, plină de energie negativă și originalitate ontologică.

Desigur, nu vine sfârșitul lumii. Dar depinde și în ce lume alegem să trăim. Starea de lucruri și abordări anapoda din deceniile recente se va combina cu o brambureală derivată din viitorul apropiat. Câți dintre cei aleși în iunie vor pătrunde în miezul lucrurilor și câte dintre promisiunile dăruite la petrecerea electorală vor căpăta viață? Coeficientul de integritate în raport cu alegătorii, dar și cu agenda reală, va fi marcat de hazard, de reformulări radicale, de o mobilitate la limita relativismului. Totodată, capcana demagogiei tinde să devină letală. Avem deja exemple mărețe.

8. Ecoul extern.

De fapt, un ecou al tăcerii. Ca populație și stat, românii și România au ajuns simpli ascultători. Aflăm de la alții, de peste mări și țări ce ne lipsește, de ce vom avea nevoie, cum să procedăm, ce să nu facem. Multă supușenie. Doar traducem.

Românii aleși sau numiți, îmbrăcați îngrijit, cu bilete de avion, cazare, masă, circulând prin diverse birouri, forumuri, esplanade selecte sunt doar ochi și urechi. Masă de manevră în jocuri strategice. Uneori, întâlnesc chiar și persoane, VIP-uri, care știu numele corect al capitalei României…

Avem, deci, o fișă medicală oarecum clară. Problema ar fi, ce tratamente sunt accesibile și asumate? De fapt, întrebare principală ar fi dacă vrem să ne vindecăm? Să redevenim sănătoși, robuști și harnici în lumea care este.

O observație sumară: România nu poate fi risipită, izolată, distrusă, fără indiferența, inerția și implicit, acordul românilor. Cei de rând, cei aleși, cei care se dau mari, care sunt la cârmă.

Iată de ce, falimentul reprezentării devine principala sursă a riscului de țară în România-2016.

Scuze pentru deranj… Hai la vot!

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News