Linşajul public

Linşajul public (“character assassination”) a devenit un instrument din ce în ce mai eficient în războaiele culturale sau hibride.

“Character assassination” este definit în literatură ca distrugerea deliberată a reputaţiei unei persoane ( vezi Icks & Shiraev, Character assassinations throughout the ages ). Autorii citaţi fac o taxonomie a tipurilor de linşaj: lansarea de zvonuri şi minciuni, citarea trunchiată, ştergerea din memoria colectivă, vandalizarea simbolurilor, etichetarea şi acuzaţia de nebunie sau de devianţă sexuală.

Persoane publice precum Horia Roman Patapievici, Laura Codruţa Kovesi sau Emilia Şercan sunt printre victimele recente cele mai cunoscute supuse unor acţiuni de linşaj public de mare amploare. Horia Roman Patapievici a scris recent o carte despre experienţa trăită, pe care abia am început să o citesc (Anii urii, Ed. Humanitas, 2019). În afara acestei cărţi nu am cunoştinţă ca fenomenul să fi fost analizat sistematic în România.

Fără a avea pretenţia de a fi trăit aceaşi profunzime şi intensitate a linşajului precum Laura Codruţa Kovesi, Emilia Şercan sau Horia Roman Patapievici găsesc că este util să împărtăţesc o experienţă pentru a genera o discuţie despre linşajul public. Dacă fiecare dintre victimele linşajului ar începe să povestească şi să analizeze sistematic experienţa trăită se pot aduna date etnografice şi evidenţe ce pot contribui la formularea unor propuneri de politici publice.

În după-amiaza zilei de 3 februarie 2017 a apărut în ziarul Incomod articolul “Un profesor le-a oferit studenților care s-au prezentat la examen un concert de muzică lăutărească”, preluat imediat de Presaonline24.ro, iar Antena 1 a prezentat ştirea în emisiunea Observator. Comentariul a fost ilustrat cu un video ce prezintă un concert de muzică lăutărească, dar care nu are nicio legătură cu mine. Deşi nu am găsit niciun contact al ziarului Incomod, am scris un comentariu pe pagina lor online şi am sesizat Consiliul Naţional al Audiovizualului. În final, am intentat un proces civil, pierdut în primă instanţă dar câştigat (parțial) la apel. Nu voi comenta procesul în sine, dar este interesant cum a acţionat instituţia CNA, cea destinată să monitorizeze şi sancţioneze linşajul mediatic. Astfel, la sesizările mele repetate, CNA îmi răspunde în 2 febrierie 2018, sub semnătura doamnei Laura Georgescu, că “…sesizările formulate de dumneavoastră și trimise prin formularul postat pe site-ul CNA în data de sâmbătă 04.02.2017… (a doua zi, n.r.), au fost înregistrate la instituția noastră cu nr. 1171/06.02.2017 și 1171/1/06.02.2017…”, dar concluzia este că “…potrivit jurisprudenţei instanţelor de judecată, este prescrisă sancţionarea unor fapte contravenţionale peste termenul de 6 luni prevăzut de art. 13 alin. (1) din OG nr. 2/2001”;

Cred că aceste date factuale care imi permit să fac următoarele comentarii:

• Linşajul public are rădăcini istorice vechi, dar a fost consacrat şi dus pe “culmi de glorie” în perioada comunistă de către Departamentul Securităţii Statului. În manualul Bazele muncii de Securitate (1974) erau prevăzute operaţiuni de compromitere a dizidenţilor. „Compromiterea este întreprinsă împotriva persoanelor ce exercită o influenţă negativă asupra anturajului din care fac parte, urmărindu-se izolarea și discreditarea acestora fata de anturajul lor.” (CNSAS D17870, Vol. 146). Există aşadar un path-dependency în tranziţia postcomunistă, multe grupuri media sau ziare având ca manageri foşti securişti sau ziarişti cu experienţă în operaţiuni de compromitere.
• Recent a început să fie studiat – firav – fenomenul linşajului şi manipularea, ca parte a războiului hibrid, dar se ignoră rolul reţelelor interne din media românească, conexarea mandarinilor mediatici cu crima organizată şi, de ce nu, cu reţelele de infuenţă externă. Cred că studiile despre război hibrid trebuie să cuprindă şi vulnerabilităţile interne.
• Din exemplul descris mai sus, rezultă că rolul reputaţiei ca resursă în mediul academic nu este deloc bine perceput sau argumentat. In mediul academic anglo-saxon, reputaţia profesorilor sau a universităţilor atrage după sine resurse financiare, granturi de cercetare şi studenţi. Ori, ce zice judecătorul român în primă instanţă? Nu este defăimare minciuna că profesorul nu a ţinut cursul, ci a oferit un concert de muzică lăutărească, atâta timp cât nu a făcut vreo remarcă rasistă.

Aş sugera două direcţii de acţiune pentru structurarea unor politici publice.

În primul rând, avem o instituţie cheie ce monitorizează audiovizualul, pentru a detecta şi linşajul mediatic, CNA. „Consiliul Naţional al Audiovizualului este garant al interesului public şi unică autoritate de reglementare în domeniul programelor audiovizuale” scrie pe site-ul CNA. Nu trebuie decât să monitorizăm mai bine monitorii, să depolitizăm numirea lor şi să facem instituţia să lucreze mai bine alături de justiţie.

În al doilea rând, educaţia este cheia pe termen lung al dezvoltării unei culturii civice democratice şi a unui spirit critic ce ar rezolva şi problema manipulărilor şi a linşajului mediatic. Dar aici avem cel mai mult de lucru, reprezintă o dezbatere în sine.

Articol publicat și pe MarginaliaEtc.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News