Cursul Scurt: Oficializarea leninismului ca religie de stat

Publicat în 1938, Cursul scurt de istorie a Partidului Comunist al Uniunii Sovietice a reprezentat paradigma degradării intelectuale bolșevice: „Nu doar că a stabilit un întreg tipar al mitologiei bolșevice legat de cultul lui Lenin și Stalin, dar a prescris un ritual detaliat și o liturghie. … Cursul scurt nu a fost pur și simplu o operă de istorie contrafăcută, ci și o puternică instituție socială – unul dintre cele mai importante instrumente de control asupra minții, un dispozitiv pentru distrugerea gândirii critice și deopotrivă a amintirilor societății despre propriul trecut”. (Kołakowski, Principalele curente ale marxismului)

 

Transformată într-o evanghelie a mișcării comuniste internaționale, această parodie a marxismului a fost proslăvită drept culmea înțelepciunii umane. Ideologia stalinistă a dus la sărăcirea practicii teoretice marxiste și a funcționat, de fapt, ca o contradoctrină efectivă pentru a secătui momentul emancipator inițial al dialecticii negative și a-l înlocui cu o sociologie oportunist-pozitivistă, situată în mod deliberat dincolo de granițele morale tradiționale.

Prin Cursul scurt, leninismul a devenit „o adevărată religie a Cărții” (în cuvintele lui Klaus-Georg Riegel). Această „revoluție stalinistă a credinței” a oferit îndrumare unitară și unitate de voință printre cadrele implicate în construirea socialismului într-o singură țară, în proiectul de modernizare sovietic. A fost reflectarea literară a „monopolului utilizării legitime a coerciției hierocratice” (așa cum a spus-o Max Weber), exercitat de Stalin în timpul proceselor-spectacol. Spre a-l parafraza pe Boris Souvarine, paradigma Cursului scurt a transformat în mod oficial leninismul într-o religion d’état.

Ființa umană imaginată de stalinism trebuia să repudieze distincțiile clasice dintre bine și rău, discreditate cu dispreț ca depășite, prin expunerea la un alt cod moral, fapt care evocă în multe aspecte ideea nazistă de Übermensch. Ideologia sa își avea rădăcinile în ură și resentiment, și a evoluat într-o logică a manipulării, dominației și supraviețuirii.

Principala sarcină a propagandei a fost să purifice mintea; a fost precum un ritual de exorcizare prin care regimul a încercat să elimine toate vestigiile culturii occidentale și să creeze instrumentul uman de reproducere socială perfectă. Substanța sa a constat în câteva teme reiterate mecanic; metoda sa a fost agresiunea simbolică, violența ideologică.

În 1929, Stalin a proclamat „anul marii rupturi”, care, potrivit lui Bernice Glatzer Rosenthal, a implicat „saltul marxist de la «necesitate» către «libertate»… o ruptură completă cu blestemata lume veche. …Sub conducerea lui Stalin, masele construiau un paradis terestru”. Ceea ce s-a petrecut cu adevărat la acea vreme a fost anihilarea liberului arbitru, intoxicarea totală, abandonul moral, și, de aceea, identificarea absolută cu sistemul. A fost versiunea sovietică a unui Gleichschaltung individual.

Modul de operare al stalinismului a fost excesul în chestiuni precum birocratizarea, teroarea polițienească, absența democrației și cenzura: „Spre exemplu, nu doar politici coercitive asupra țăranilor, ci efectiv un război civil împotriva țărănimii; nu pur și simplu represiunea polițienească, sau chiar teroare de tipul războiului civil, ci un holocaust prin teroare care a victimizat zeci de milioane de oameni de-a lungul a patruzeci și cinci de ani; nu pur și simplu revitalizarea termidoriană a tradiției naționaliste, ci un șovinism aproape de tip fascist; nu doar un cult al liderului, ci deificarea unui despot” (S. Cohen în Stalinism. Essays in Historical Interpretation).

După ocuparea sovietică a Europei de Est, aceeași formă de leninism – n-au îndrăznit să-l numească stalinism – a fost decretată ca fiind unica interpretare a marxismului. Moartea lui Stalin a fost „condiția necesară a schimbării post-staliniste și, într-adevăr, primul act, esențial însă, al «destalinizării»”.

Ca urmare a atacului fulminant al lui Nikita Hrușciov asupra stalinismului la al XX-lea Congres al PCUS din februarie 1956, anumite schimbări au devenit inevitabile în cadrul structurii rigide a dogmei sovietice. Pe lângă inovațiile instituționale, destalinizarea a însemnat dedogmatizare, sfârșitul idolatrizării fără margini a textelor sacre scrise de sau atribuite lui Stalin.

Așa cum a remarcat un autor, odată cu destalinizarea, „relațiile dintre partidul-stat și societate au suferit schimbări majore, cu o nouă înclinație către mediere prin control, stimulente și strategii de încorporare mai blânde. Dar structura monolitică a conducerii partidului-stat și a administrării economice a rămas fundamental aceeași” (E.A. Rees în The Sovietization of Eastern Europe).

 

Articol publicat şi în Europa Liberă.

 

 

 

Print Friendly, PDF & Email
Publicitate



Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.