Cum să te aperi cotropind

Ce și mai ales cât din Ucraina, Europa și din lume vrea Putin? De răspunsul – imposibil de formulat – la această întrebare depinde soarta războiului de cotropire declanșat în 24 februarie 2022. Probabil că nici măcar Putin nu e în stare să răspundă tranșant la necunoscutele enunțate mai sus. Evident că, maximalist, ca orice dictator paranoic, se visează stăpânul întregii planete. În momentul de față, problema este cu ce s-ar mulțumi din ceea ce și-a propus să înșface din teritoriul țării vecine și, în multe privințe, înrudite.

Dacă în urmă cu un an și jumătate gândul lui viza întreaga Ucraină – drept dovadă, primele atacuri au vizat Kievul, oraș pe care spera să-l cucerească în trei zile, cifra magică din toate basmele –, azi probabil că ar accepta fie și doar teritoriile ocupate în Estul și Sudul Ucrainei, plus, perla coroanei, păstrarea în stăpânire perpetuă a Crimeii.

E limpede că Putin vrea un respiro, după anul și jumătate în care lucrurile n-au mers deloc după voința lui, în ciuda relativei superiorități din teren. Pseudoapelurile la încetarea focului sunt o diversiune. Instaurarea (fie și pe termen limitat) a păcii ar însemna o victorie, pipernicită, dar victorie, totuși, a armatei sale. Reluarea ostilităților s-ar produce pe alte baze și cu alte atuuri decât cele din 2022: pământurile aflate în acest moment sub controlul Rusiei ar deveni parte nenegociabilă din imperiul în curs de (re)constituire al Noului Țar. Din acest punct de vedere, Putin e mai interesat de oprirea temporară a conflictului decât Zelenski.

Uluitoarea – și deja legendara – naivitate a occidentalilor în materie de macro-politică s-a confirmat și prin orbirea totală în fața politicii lui Putin. O orbire nu tocmai inocentă: în spatele ei se află tranzacții avantajoase cu petrol, gaze, icre și alte produse pe care rușii erau dispuși să le livreze la prețuri  „promoționale“, astfel încât să-i facă pe europeni total dependenți de marfa bună și ieftină. Putin a profitat cu perfidie de „efectul Elțîn“, de coada de cometă a ramolitului și bețivului lider de la Kremlin care, mai degrabă fără să-și dea seama, a demarat o serie de reforme ale societății și economiei dinRusia. Occidentalii s-au autoiluzionat că un lider tânăr și, prin urmare, cu vederi moderne, va continua, amplifica și intensifica politica de deschidere.

Eroare capitală: Putin a arătat, din prima clipă, că este produsul lumii retrograde, al politicii revanșarde și al mentalității conflictuale care caracterizau KGB-ul și continuă să fie baza ideologică a succesoarelor acestuia. Putin nu se poate, pur și simplu, sustrage logicii cekiste, cea care i-a călăuzit pașii din fra gedă tinerețe. Gesturile sale sunt marcate de ideea controlului, a represiunii, a anihilării opozanților. Încă nu fusese ales președinte al Rusiei, în aprilie 2000, când a rostit câteva fraze care ar fi trebuit ca, la Washington, Berlin sau Paris, să sune alarma. Cuvintele sunt dovada că nu doar Putin, ci întreaga clasă politică și o mare parte a populației nu înțeleg nimic din istorie. Refugiați într-un trecut magic, ei psalmodiază grotesc versete dintr-o biblie a revanșismului: „Cine nu regretă distrugerea Uniunii Sovietice e lipsit de suflet“, rostea el în 9 februarie 2009. Și continua introducând o nuanță neliniștitoare: „Și cine vrea s-o reconstruiască așa cum era e lipsit de creier“. Accentul cade, evident, pe reconstruirea „marii patrii a popoarelor“, pe readucerea gloriei bazate pe împilarea etniilor, ideologizare sălbatică și impunerea modului de viață sovietic. Acest mesianism gongoric a găsit numeroși adepți, culminând cu ideologia euroasianismului, profesată de Dughin și înghițită pe nemestecate de diverși tembeli din multe țări ale globului – inclusiv din cele care au simțit pe cont propriu „beneficiile“ apartenenței la ideologia comunistă. Pentru Putin, problema nu e, așadar, readucerea la viață a URSS – o obligație morală autoimpusă –, ci dimensiunea acesteia. El e conștient că nu se mai poate reveni la granițele din 1991. Din acest motiv, discursurile sale au fost mereu un amestec de amenințări și de nostalgie maladivă, în care statul comunist se suprapunea hărții spiritualgeografice a celui imperial.

Așa se explică vasta operațiune de reabilitare atât a tradiției țariste, cât și a aceleia bolșevic-revoluționare. De-a valma, Petru cel Mare, Nicolae al II-lea, Lenin și Stalin au fost așezați în aceeași strană mistico-politică, de unde veghează asupra unui ținut imens. Cum se poate realiza acest vis? Pe calea armelor și, totodată, a ideologiei. Sumele colosale puse la bătaie de Putin pentru a construi rachete și bombe atomice nu reprezintă o înarmare de dragul înarmării. Mai devreme sau mai târziu, arsenalul urma să fie folosit. Putin face parte din categoria revoluționarilor malefici, care nu-și găsesc liniștea până nu au distrus tot ce poate fi distrus în univers.

De curând, șeful spionajului militar ucrainean făcea o afirmație cel puțin bizară: „Cu toată antipatia mea față de Federația Rusă, nu sunt mulți idioți în conducerea de acolo.“ Oficialul de la Kiev rostea aceste cuvinte în contextul amenințării cu folosirea de către Moscova a bombei nucleare. Așa o fi: dar dacă nu sunt idioți, cum de au girat un război care, în mod cert, nu merge spre deznodământul visat? Cum de au adoptat, cu mic, cu mare, de la Medvedev, Șoigu, Lavrov până la patriarhul Kirill, același limbaj al amenințării cu distrugerea Occidentului? Toate aceste personaje au rupt legăturile cu viața reală. S-au refugiat într-o imensă bulă de vedenii și minciuni voluntare, autonarcotizându-se.

Sigur că se poate trăi din propagandă, așa cum lumea capitalistă nutrește iluzia că e posibil progresul folosind doar monede virtuale. Până la un punct, și una, și alta dintre șarlatanii pot fi încununate de succes. Dar vine un moment al socotelii, când iluziile se destramă și realitatea hâdă își arată colții. Campania deșănțată a lui Putin de a reabilita figurile sinistre ale trecutului, în numele Rusiei Mari, a culminat cu glorificarea lui Ivan cel Groaznic. În 2016 s-a dezvelit un prim monument în memoria sa, care a suscitat pe site-ul „Revistei militare“ un comentariu a cărui enormitate scutește de orice comentariu: „Ivan cel Groaznic a fost un mare umanist!“

Tragerea pe sfoară a celorlalți coexistă în mintea lui Putin cu înșelarea de sine. Atunci când vorbește despre marile victorii din istorie, satrapul nu pomenește niciodată și numărul victimelor omenești provocate de triumfurile care au fost, mai mereu, à la Pirus: „deschiderea arhivelor a relevat faptul că pierderile sovietice au fost colosale. Cifra de 20 de milioane de morți, avansată în anii 1960, a urcat la 27 de milioane – 15 milioane de civili și 12 milioane de militari (față de trei milioane, de partea germană), inclusiv peste 120.000 de soldați executați în spatele frontului de NKVD, sub pretextul dezertării“.

Responsabilitatea lui Stalin în cel de-Al Doilea Război Mondial a fost totală, așa cum e astăzi cea a lui Putin. La fel de impasibil când împinge oameni la moarte sigură cum era înaintașul său, Putin manifestă un dispreț suprem față de ființa umană. Nu prosperitatea rușilor îl obsedează, ci construirea unui palat imaginar, în care să lenevească pe un tron de aur, adulat de mari mulțimi care să dănțuiască în sunete de balalaici. Dacă i-ar păsa măcar o fărâmă de soarta propriului popor, nu l-ar mai implica în măceluri și nu l-ar lăsa să moară de foame. Dacă ar ține cont de regulile pieței capitaliste, și nu de cele mafiote, bogățiile naturale ale Rusiei ar asigura populației un nivel de trai care ar concura cu cel al țărilor avansate. Cheltuielile de război, jaful nemilos exercitat prin intermediul oligarhilor, controlul strict al mișcărilor populației au transformat Rusia într-o închisoare sumbră, departe de imaginea forjată de propaganda internă și întreținută, de multe decenii, de cea a „idealiștilor“ din străinătate, seduși de modelul stalinist. În felul acesta, s-a construit o zonă tulbure de minciuni spuse cu atâta convingere, încât au ajuns să creadă în ele și cei care le rostesc.

Există, după expresia lui François Furet, „un farmec universal al lui Octombrie rusesc“, pe care secolul de asasinate, schingiuri, întemnițări și împilări nu l-au diminuat. El e compus din legende pe placul „revoluționarilor“ decerebrați din toate țările, și se constituie într-o suită de momente îmbrăcate propagandistic în eroism, precum „«Asaltul Palatului de Iarnă», antifascismul anilor 1930 – Frontul Popular, Războiul din Spania etc.“, cărora li se adaugă angajamentul „activ al comuniștilor în rezistența în fața ocupanților naziști, începând din 22 iunie 1941. O propagandă comunistă neobosită a contribuit, timp de o jumătate de secol, la crearea unei hipermnezii în privința antifascismului și a unei amnezii în privința alianței sovieto-naziste“. Rezultatul: prinderea Rusiei „într-un anumit tip de memorie, în același timp tragic și dureros. Pe de o parte, urmele lăsate de teroare, de foamete, de Gulag, de război și de dictatură afectează nenumărate familii. Pe de alta, puterea putinistă insistă să reconstruiască o identitate rusă bazată pe memoria colectivă unică a «Marelui Război pentru Apărarea Patriei» și a victoriei din 1945, ocultând tot restul.“ (Citatele sunt din studiul lui Stéphane Courtois, Putin și felul său orwellian de a rescrie istoria, 2023).

Consecințele acestei schizofrenii politice și minciuni morale sunt vizibile azi în războiul din Ucraina. Imaginarul „Război de Apărare“ a devenit, prin decizia unui lider lunatic, un „Război de Cotropire“, cum Europa n-a mai cunoscut de trei sferturi de veac.

Articol publicat și în România literară.