Cultură vs. civilizație

La o sută de ani de la apariție (primul volum în 1924, al doilea în 1925), Istoria civilizației române moderne a lui E. Lovinescu e privită în unanimitate (cel puțin în școli și în mediile academice) drept una din marile cărți de direcție ale culturii române. Doar scrierile lui Titu Maiorescu mai beneficiază de un asemenea statut preferențial. Și pe bună dreptate.

Ea propune, după cum știm, faimoasa teorie a sincronizării cu valorile occidentale, în care vede unica posibilitate a ieșirii țării din înapoierea cronică în care s-a aflat în întregul veac al XIX-lea și mare parte din secolul XX. Când condițiile ar fi fost coapte pentru adoptarea modelului civilizațional occidental, a intervenit tragedia războiului și, imediat după aceea, ocupația sovietică. Până în 1989, chepengul comunist a sufocat orice încercare de a depăși subdezvoltarea, prin deturnarea sensului istoriei și impunerea, în ultimele faze de decrepitudine și represiune, a național-comunismului, total aservit paranoiei regimului Ceaușescu.

Dezavantajul privirii de la distanță e că ignoră, adeseori, contextul și reacțiile suscitate de o operă normativă, cum e și Istoria lui Lovinescu. Astăzi discernem cu claritate liniile de forță, ineditul și efectele benefice ale intuițiilor lui Lovinescu. În epocă, puțini au fost, însă, cei dispuși să admită caracterul revoluționar al analizelor cuprinse în carte. În celebra lui Istorie a literaturii, G. Călinescu reușește o capodoperă de bagatelizare a cărții rivalului său, insistând cu perfidie asupra lipsei de originalitate a tezelor acestuia. Din perspectivă istorică, originalitatea pălește însă în fața adevărului și oportunității. După cum se dovedește abia astăzi, la distanță de un veac, E. Lovinescu a fost cu adevărat un vizionar.

Să urmărim, pe scurt, felul în care discută G. Călinescu aserțiunile contemporanului său mai vârstnic. Nu scapă nimănui felul minimalizator în care „Divinul critic“ înfățișează activitatea rivalului său. Fără s-o spună explicit, Călinescu găsește întru totul depășită exegetica acestuia. Îi reproșează, între altele, că nu a sesizat grandoarea poeziei lui Arghezi („acceptat mai mult în amănunt“), că l-a redus pe Blaga la „un simplu «impresionism poetic»“ și că n-a ținut cont de intențiile „mult mai rafinate“ ale poetului. În aceeași linie, îi impută o anumită răutate de dragul răutății, manifestată în faptul că „adună în cărțile sale poeții fără valoare numai spre a-i executa, pentru ca în felul acesta să discrediteze o școală literară, deși o publicație nu poate evita scriitorii mărunți“.

În mod evident, Călinescu îi căuta nod în papură. Exemplele de „erori“ semnalate sunt la fel de discutabile ca și contraexemplele propuse de el însuși. Nu poți decât să zâmbești îngăduitor, ca în fața unei panorame a deșertăciunii… poetice, atunci când Călinescu se arată indignat că „Emil Dorian [e] declarat superior lui Emanoil Bucuța“. Cine mai știe astăzi măcar o sintagmă din scrierile acestor condeieri? De citit, nu-i mai citește nimeni, iar istoriile literare recente nici măcar nu le rețin numele. Îi regăsești, eventul, pomeniți ca „autori de dicționar“, așa cum se întâmplă în Istoria critică a lui Nicolae Manolescu. La 1940, însă, astfel de personaje puteau constitui prilejuri de înfruntare a floretei de către cei mai mari critici ai epocii. Sic transit…

Aceste pasaje reprezintă treptele pregătitoare pentru pasul decisiv făcut de Călinescu. Și anume, constatarea obsolescenței și neadecvării preopinentu lui său, depășit de evoluția literaturii. Cu o perfidie mascată în obiectivitate, Călinescu îi dă lovitura de grație: „În ultimii ani s-a observat la E. Lovinescu o scădere vertiginoasă a siguranței critice. Aproape toate descoperirile sale recente de scriitori sunt în chip bizar neîndreptățite“. Acestea erau tonul și perspectiva din care G. Călinescu se pregătea să discrediteze și marea operă a lui E. Lovinescu, apărută în urmă cu trei lustri. Punerea sub semnul dubiului a relevanței demersului acestuia e evidentă de la primele rânduri. Potrivit lui Călinescu, Istoria civilizației nu ar fi altceva decât o replică palidă la studiul din 1909 al lui G. Ibrăileanu, Spiritul critic în cultura românească. Altfel spus, o lucrare născută din ambiția lui Lovinescu de a-i răspunde precursorului său, din pur spirit de emulație, „cu sistemul său sociologic și estetic“.

Călinescu vede apropieri și influențe acolo unde, în realitate, se manifestă o subtilă polemică subtextuală. Cei doi mari critici nu au nimic în comun (de altfel, Călinescu nu se poate abține să spună și despre cartea lui Ibrăileanu că ar fi dominată de „beția de idei“, deși recunoaște geniul autorului și influența cărții mai ales în domeniul sociologiei). Ceea ce-l interesa pe Călinescu era să reducă efortul constructiv al lui Lovinescu la dimensiunea discipolatului conformist, punând între paranteze forța argumentației și viziunea înnoitoare radicală. Bagatelizând originalitatea perspectivei lovinesciene („Curios, ideea de bază e chiar aceea a criticului ieșean, care susține în cultură un punct de vedere liberalo-revoluționar“), recunoaște anumite însușiri pozitive, dar care, în sine, nu reprezintă mare lucru. Călinescu admite, din vârful buzelor, existența câtorva elemente valoroase, pentru ca în secunda imediat următoare să năruiască, printr-o răsucire vicleană, castelul de cărți pe care-l edificase: „Materialul documentar e bogat, cartea interesantă, lipsește verva dialectică inimitabilă a lui Ibrăileanu, acel stil rostogolit care excită gândirea și o face să descopere la fiecare pas alte cărări“.

Acesta e doar primul gest dintr-o operațiune de demolare (nu lipsit de fățărnicie) a celui mai generos îndreptar de acțiune culturală și socială articulate în primele decenii ale secolului XX. Efortul lui Lovinescu n-ar fi, în această perspectivă, decât o copie a ipotezelor lui Gabriel Tarde, sociologul, criminalistul și psihologul social francez, privitoare la imitație. Comparația e grosieră, deoarece Tarde a edificat o teorie potrivit căreia indivizii interacționează pe baza măruntelor și constantelor interacțiuni, cam în felul în care se combină și elementele chimice, constrânse să se confrunte de forța imitației și a inovației.

În ce măsură această viziune tehnicist-științifică are de-a face cu teoria sincronicității și a diferențierii, care constituie piatra unghiu lară a cărții lui Lovinescu? Într-o măsură cu totul neînsemnată. De altfel, construcția lui Tarde, nu întru totul lipsită de valoare, n-a avut un ecou prea mare în epocă. Demersul lui Lovinescu este, în mod fundamental, unul polemic și normativ, pe când Tarde și-a asumat perspectiva cercetătorului „de laborator“, care formula ipoteze și valida concluzii în funcție de ceea ce îi dictau experimentele presupus științifice. Călinescu refuză să vadă în Lovi nescu un înainte-mergător, priponindu-l la ieslea unor divagații mai mult sau mai puțin inspi rate despre influența dintre culturi, despre imitațiile firești, inevitabile, între civilizații. Or, Lovinescu nu pretinde nicio clipă că specificul național trebuie anulat și înlocuit, brutal și mecanic, cu importuri din culturile avansate. Dimpotrivă, el militează pentru un aggiornamento subtil, bazat pe selectarea criteriilor definitorii care ne fac compatibili cu mersul civilizației occidentale.

Ca și cum nu ar fi observat această latură esențială a teoriei lui Lovinescu, preopinentul său glosează destul de neinspirat, sugerând, printr-un joc sinonimic înfățișat ca alternativă, o perspectivă care nu doar că n-o contrazice, dar o întărește pe cea a rivalului său: „Fenomenul contagiunii există, însă trebuie cristalizat într-un termen clar. Lucrul imitat presupune obiectul imitat și oricât de infinită ar fi circulația trebuie să existe momentul original spontan, care să motiveze contagiunea. De ce cultura română numai să imite și să nu fie model, iar cultura franceză să rămână un prototip?“ Lăsând deoparte frustrarea cu iz protocronist a lui Călinescu, trebuie subliniată subtila și ipocrita deplasare de accent pe care o propune. El vorbește despre cultură, adică despre creațiile artistice, în timp ce Lovinescu și-a dedicat opusul magnum civilizației.

Evident, există o sumedenie de culturi viabile – și, din acest unghi, cultura română se înscrie fără complexe în orice competiție internațio nală, îndeosebi în domeniul mu zicii și al artelor vizuale –, dar civilizația vizată de E. Lovinescu este una singură: cea occidentală. Prin urmare, competiția nu primează, ci emulația. Caracterul sociologic și psihologic al demersului lovinescian se relevă a fi, tocmai din acest motiv, esențial. El nu discută excelența sau irelevanța operelor de artă românești în context european și mondial, ci influența, fastă ori nefastă, a ideilor. Eminescu însuși e privit nu prin dominanta creației sale, poezia, ci prin identitatea lui de „sociolog“. Ceea ce-l interesează pe E. Lovinescu e concepția lui Eminescu asupra statului și a claselor sociale, a felului în care tezele lui se suprapuneau (parțial) cu gândirea celui mai important generator de idei culturale și sociale din epocă, Cenaclul Junimea.

Potrivit lui E. Lovinescu, principala caracteristică a contribuției eminesciene o constituie accentuarea pamfletară a scenariilor ideologice care pluteau în aerul vremii și colorarea lor în nuanțele tari ale „misticismului național și misticismului țărănesc“ – ce aveau să conducă inevitabil la xenofobie. Din același motiv, criticul e interesat și în cazul altor scriitori clasici, precum Alecsandri și Caragiale, de „satira socială“ mai mult decât de componenta estetică a creației lor.

Dar despre inepuizabila problematică a raportului dintre om, creație, civilizație și istorie vom discuta în curând.

Articol publicat şi în România literară.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News