Popularitatea vulgarității

„Popularitatea unui guvernant [politician] într-o democrație e proporțională cu vulgaritatea sa”.  (Nicolás Gómez Dávila). Un adevăr ușor recognoscibil în ascensiunea celor ce s-au cățărat și se cațără agil pe cadavrele adevărului, competenței, cinstei și dreptății până pe culmile celor mai înalte funcții publice. Acolo, duhoarea cadavrelor nu mai ajunge decât rar, purtată doar de curentul vertical stârnit din când în când de vreo onestă investigație jurnalistică, repede înăbușită de cerberii subteranei și aruncată în mlaștina amneziei publice.

Populismul (personalizat), ca expresie a vulgarității bine tolerate comunitar, nu are, desigur, o singură, cunoscută culoare. El prosperă ramificat pe terenul accidentat și sterp al ignoranței, dezordinii, anti-elitismului, xenofobiei, corupției și bășcăliei tradiționale, transcarpatice, transpartinice.

Buruiana populismului, altoită pe trunchiul gros al vulgarității, crește luxuriant și tenace nu doar în zona așteptărilor frecvent disproporționate și neîmplinite ale veșnicilor, pasivi bombănitori, ci mai ales în sferele minciunii stufoase, ale manipulării onctuoase și prestidigitației bazate pe sedarea atenției și subminarea memoriei spectatorilor electori. Toate  menite să ofere longevitate publică și prosperitate privată exact celor ce iar promit enorm și, fideli crezului personal, nu oferă nimic. Experți pe problema nimicului absolut pe care îl dăruiesc generos masei hipnotizate, ușor nemulțumite, ușor de mulțumit.

Aceiași ctitori ai binelui absent revin în forță cu reîntremate puteri ale tupeului și cinismului sfidător-zâmbitor, ca și cum păcatele niciodată mărturisite, comise nu demult, nici nu ar fi existat, ca și cum caracatițele complicităților analizate tot atunci cu patos justițiar pe ecrane, la ore de maximă audiență, s-ar fi destrămat.

Din uitare, mai mult decât din somnul rațiunii, se nasc și renasc monștri. Pentru că uitarea supremă este uitarea adevărului. Ei nu ne bântuie, nu ne sperie. Ne sunt familiari, sunt dintre noi și nu ne slăbesc cu atenția lor hrăpăreață. Chiar dacă noi nu-i vrem sau îi detestăm, ei lacom ne vor. Ei sunt recomandați și garantați călduros ca salvatori providențiali, ca persoane credincioase și implicate (în multe), ca oameni cu bogată experiență administrativă pusă mereu în slujba cetățenilor, care, amnezici, aleg iar și iar să creadă, în ciuda sfidătoarelor evidențe.

Acest tip de „credință”-credulitate e mereu accesibil, neproblematic, aproape înduioșător. Lui i se opune credința care vertebrează atenția și țintește ceva mai sus. Atât de sus încât credulii și hipnotizatorii lor nu o pot decât mima, niciodată urma.