“Box populi, box dei”
Populismul este deliberat vag şi programatic nebulos. Proteic, profetic şi imprevizibil, nu poate oferi, n-a oferit niciodată, soluţii viabile la provocări presante. Liderul populist, el sau ea, îşi dă ochii peste cap şi promite luna de pe cer.
Populismul este o exaltare a unor “străfunduri originare” prin a căror renaştere se întrevede viitorul, fireşte, luminos. Corpul politic, presupus bolnav, decadent, trebuie vindecat. Fascismul mussolinian folosea uleiul de ricin.
Populismul injectează triumfalism. Populismul inspiră credinţe misticoide. În jurul fiinţei providenţiale, să zicem Evita Peron, se ţes legende, să nasc superstiţii. Populismul desfide departajările valorice şi neagă raţionalitatea acţiunilor politice. Credinţa este desfigurată şi instrumentalizată cinic.
Fluiditatea conceptului nu trebuie să ne inducă în eroare. Există teme comune în populismele “suveraniste” din Ungaria, România, Serbia, Slovacia, Germania, Austria, Italia, dar şi de pe alte continente. De pildă, chavismul, acum madurismul. Trumpismul este clădit pe cultul neoromantic al grandorii trecutului, pe imperativul/mitul solidarităţii etnice şi pe un “americanism” xenofob.
Populismul nu se fereşte de contradicţiile în termeni. Ba chiar dimpotrivă. Populismul combină nostalgii, reverii, aşteptări, anxietăţi şi pasiuni primordialist-arhaice şi colectivist-antiliberale. Populismul este balsam pentre cei care tânjesc după minuni. Populismul nu este o ideologie cât de cât coerentă, ci un bricolaj în perpetuă rearanjare. O mixtură de afecte, emoţii şi fobii. Demagogul populist nu se simte constrâns de niciun fel de angajamente. Pariază pe credulitate şi amnezie. Caragiale a captat fenomenul: “Box populi, box dei”.
Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News
