Conservatorismul real
Conservatorismul real, nu închipuit, mimat, terfelit sau agramat, este unul singur: acela care exprimă o viziune perfect articulată asupra unor principii formulate de reflecția celor mai eminenți gânditori și autori conservatori din ultimele două secole (de la Edmund Burke la Russell Kirk). Cine nu i-a citit atent și nu-i păstrează ca repere pe calea propriei reflecții și evoluții, cine are încă dificultăți cu cititul și niciuna cu mințitul, e în plin flagrant delict de pseudo-conservatorism.
Fiind o viziune asupra mersului lumii și lucrurilor din ea, a condiției omului ca persoană și ființă socială, conservatorismul nu este un sistem politic și, contextual, nu umblă în travesti, îmbrăcat în haina tricoloră a vreunui partid. Mai presus de toate, conservatorismul nu este o ideologie, mai ales una trăncănită sau urlată la microfon de personaje certate la cuțite cu gramatica sau doar cu cinstea și buna-cuviință. Dimpotrivă, cum confirmă de două secole aristocrații spiritului conservator, acesta este însăși negarea ideologiei. A oricărei ideologii.
Conservatorii reali înțeleg, afirmă și traduc argumentat necesitatea socială a unei autorități morale eterne, la care ei înșiși se raportează în mod firesc și reflex. Autoritate pe care o respectă în propria lor viață de oameni decenți, cultivați, cumpătați, neînregimentați. Niciodată mercenari, totdeauna liberi. Oameni profund onești care prețuiesc, nu care detestă, claritatea şi imaginația morală, virtuți înrudite strâns cu discernământul creștin rodit de luciditate, smerenie și des-pătimire.
Pătimașii impostori în toate și experți în nimic, prizonierii unor necurate angajamente semnate faustic, mercenarii lăfăiți grobian prin cârciumile proprii și prin platourile unor podcast-uri de propagandă rusă în plin război al Moscovei cu Europa, inși prolicși cu aere academice dobândite recent, care transpiră compunând compulsiv texte despre „centrala de propagandă occidentală” (niciodată răsăriteană) și „intelectualii publici” (simultan neolovinescieni și conservatori), sociopați guralivi și contorsioniști care se cațără politic pe cadavrele unor prietenii de care au profitat cinic și pe care le-au îngropat în calomnii, toți acești „cai troieni” fraudulos pătrunși pe terenul conservatorismului echivalat grotesc cu naționalismul suveranist, mestecă la nesfârșit paiele minciunilor geopolitice și geostrategice menite să stârnească euroscepticism și filorusism, minciuni grosolane amestecate cu injurii la adresa celor ce le-au descoperit scheletul din dulapul ticsit de texte și atitudini favorabile Rusiei agresoare despre care tac mâlc, chiar și când oportunist invocații „frați români” din Republica Moldova, bulversată de propaganda rusă, sunt pe punctul de a-și rata pe termen lung sau veșnic viitorul național. Această tipologie umană, desfigurată de trădarea mercenară a adevărului, indică riguros exact ceea ce nu este un conservator. Pentru că ideologia, orice formă ar lua ea, e situată la polul opus adevărului.
Conservatorismul nu este, prin natura sa, delir mistic îmbrăcat în straie naționale pe tocuri, abstracțiune manipulatoare sau pură îndoctrinare. Fundamentul intelectual al conservatorismului este constituit din patrimoniul intelectual clasic și creștin (cultură greacă și latină plus „creștinismul redus la esențe”. Accesul la acest patrimoniu fondator al Europei înseși se face prin lecturi asidue, reflecție onestă asupra virtuților morale benefice social, trăite și abia apoi descrise de uriași gânditori antici, mai ales stoici, apoi de cei creștini, mai ales sfinți. Acei „uriași” pe umerii cărora stăm noi și azi, părându-ni-se că vedem mai departe sau chiar văzând.
Conservatorii care au asimilat, respectă și fructifică acest patrimoniu intelectual, chiar văd. Ce anume? În primul rând diferența dintre „vechiul” perfect funcțional, verificat, validat de experiența umană și „noul” neverificat, adesea utopic, improvizat în graba aruncării ideologice peste bord a trecutului cu valorile sale cu tot.
Minima înțelepciune practică cultivată de conservatorism ne spune că atunci când nu e nevoie imperioasă de schimbare, este mai bine să nu schimbăm, să nu ne băgăm în treaba revoluției fără sens. Sau „să păstrăm prin schimbare”, una făcută în mod prudent și adecvat la realitate, gândind consecințele. Codul de acces la conservatorism este primit abia după ce ai înțeles că el nu e un mijloc de transport rapid spre voturi și funcții, un vehicul public în care urci fără bilet sau în care pătrunzi dând din coate, așa cum ai fost obișnuit.
Vehiculul conservatorismului real nu e, desigur, niciodată prea aglomerat. El transportă o elită la care nu poți adera doar furând o siglă și un vot, sau vânzând electoral o iluzie. Conservatorismul nu a fost niciodată prezent, ci doar absent pe calea cea largă a ignoranței și minciunii, a dedublării și vicleniei, a logoreei și imposturii. Calea ceva mai strâmtă și dificilă spre realul conservatorism e marcată de onestitate intelectuală și morală, luminată de năzuința către ordinea vitală, de încrederea în „lucrurile permanente” și credința în unicul Dumnezeu creator al lumii pământești și cosmosului străbătute de ordine și sens.
Avansarea pe calea conservatorismului e animată de voința și curajul de a susține argumentat că adevărul nu datează de ieri, nici de alaltăieri. Că el e revelat „illo tempore” și coboară spre noi ca lumină morală și intelectuală care fertilizează rațiunea, la rândul ei călătoare instinctual spre el. A urma această cale care adună mintea din risipire, precum și cuceririle ei validate de o experiență multimilenară și păstrate de memoria umanității, calea pe care nu ne risipim, ci sporim, înseamnă, cel mai probabil, cum spune undeva Saint-Exupéry, „a ne îndrepta cu pas ușor [și sigur] către o fântână”.
Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News