Cireașa de pe tortul infernal

Scris de Mircea Mihăieş · 30 ianuarie 2023

Ura lui Putin față de Occident ține de fișa postului. Ca ofițer KGB, a fost instruit pentru a se opune valorilor Vestului și, dacă se poate, pentru a le distruge. S-au scris biblioteci despre eternele complexe de inferioritate ale rușilor față de acea parte a lumii la a cărei bunăstare jinduia. Ar fi vrut și ei să construiască palate de cleștar, dar nu pe un teren sănătos, ci în mlaștină, în noroi, în deșertul minții și al sufletului. Existența Uniunii Sovieticii s-a datorat exclusiv discursului urii, care îi era și scop, și combustibil.

E un fenomen unic în istorie ca un imperiu să se mențină în viață numai pe baza minciunii întreținute cu o încăpățânare ce sfida normalitatea. În mult prea lunga lor istorie, sovieticii au dus-o din eșec în eșec, din tragedie în tragedie, dar n-au renunțat nicio clipă la viclenia vicioasă și la comerțul cu iluziile neghioabe ale „viitorului de aur”. Printr-o dezinformare deșănțată, întinsă pe multe decenii, au reușit să dea iluzia că sunt marii învingători din Al Doilea Război Mondial. Ca și azi în Ucraina, rușii au fost doar carnea de tun a bătăliilor conduse atunci de anglo-americani. SUA și Mare Britanie au furnizat strategia, informațiile și armamentul, Stalin doar a expediat pe front semi-canibalii programați să dărâme, să violeze și să ucidă. Repetatele anunțuri ale lui Putin privind mobilizările masive arată că, în trei sferturi de secol, strategia Moscovei nu s-a schimbat cu o iotă. Liderii de la Kremlin mizează tot pe copleșirea numerică a inamicului, indiferent de costurile umane în rândul propriilor trupe. Culmea e că această metodă ce speculează pulsiunile sinucigașe ale unei populații care, când nu e înfricoșată, e spălată pe creier, nu provocă, în Rusia, nici greață, nici proteste. De unde se poate deduce că homo sovieticus a triumfat în secolul al XXI-lea, după ce fusese o aspirație a secolului anterior.

E inutil să ne întrebăm care e utilitatea unui război sălbatic, precum cel dus de ruși împotriva Ucrainei. O minte sănătoasă nu poate pătrunde în hăurile de beznă ale obsedaților de putere, ale paranoicilor care văd pretutindeni dușmani și dorm cu șișul la îndemână și pistolul sub pernă. Nu te aștepți din partea unor fiare educate în cultul violenței, să aibă milă de femeile, copiii și bărbații desemnați drept inamici. Spre deosebire de filmele hollywoodiene, unde războaiele sunt duse din laboratoare dotate cu echipament ultra-sofisticat, carnagiul rusesc necesită trimiterea pe front a soldaților. Frigul, bolile, depresiile, frica sunt tratate de monștrii cățărați în jilțurile puterii cu o suverană indiferență. Adăpostiți la cald, în birouri capitonate și blindate, nu dau doi bani pe viețile sclavilor destinați morții. Mai mult, i-au dresat în așa fel încât soldații rămași în viață să nu aibă nicio tresărire când calcă în picioare cadavrele camarazilor de arme.

Prea puțin din aceste atrocități se vede la televizor. Suferința fără margini a celor aflați pe teatrul de operațiuni e escamotată cu multă grijă de aparatele de propagandă care au preluat conducerea efectivă a țării. Prin urmare, nu știm cu certitudine ce se întâmplă în Ucraina. Vor trece ani și ani până când vor ieși la iveală amănuntele reale din care acum parvin doar fragmente mai mult sau mai puțin manipulate. Sigur e un singur lucru: că o țară condusă de regimuri dictatoriale pe întregul parcurs al secolului al XX-lea și în începutul de secol XXI a decis să radă de pe fața pământului o Ucraină independentă, din motive ce țin în totalitate de nebunie și sălbăticie.

E, totodată, clar că agresiunea armată rusească e doar momentul de maximă nebunie al unei politici pe care Putin și înaintașii săi o duc de când există. Comentatorii care consideră că distrugerea Ucrainei e primul pas dintr-un scenariu mai amplu s-ar putea să aibă dreptate. N-ar fi exclus ca, în cazul unei victorii, putiniștii actuali sau viitori să continue expansiunea militară spre Vest, după ce, de mai mult de un secol, s-au concentrat cu succes pe aceea ideologică. Indiferent de zâmbetul afișat, indiferent de plasamentele de miliarde din Occident, țelul suprem al Rusiei a rămas îngenuncherea lumii în care democrația încă funcționează.

În opinia mea (și abia aștept să fiu contrazis), până și migrația uriașă declanșată în 2015 a fost atent plănuită în laboratoarele moscovite. Ea viza dezechilibrarea țărilor occidentale prin crearea unui haos social, politic și economic. Putin a manipulat slăbiciunile țărilor democratice, lovind în punctele vulnerabile. Pentru politicianul occidental, cea mai înfricoșătoare crimă o reprezintă acuzația de nerespectare a drepturilor omului. „Păi, să le oferim prilejul de a le respecta”, și-a spus Putin. De conivență cu bunul său amic, Erdogan, le-a dat occidentalilor șah-mat, expediindu-le un milion de refugiați din taberele de la granița Turciei. Mișcarea a fost molipsitoare. Ca la un semnal, sute de mii de indivizi din Nordul Africii și din Orientul Apropiat au prins din zbor oportunitatea și s-au alăturat valului uman ce-o rupsese la fugă spre Țara Promisă. Pentru ca planul să nu dea greș, trebuia să aibă complici în tabăra adversă. Rușii i-au găsit fără greutate: nu degeaba au investit bani grei, decenii în șir, în foști prim-miniștri, miniștri, înalți funcționari, politicieni corupți. Dar nici asta n-ar fi fost suficient. Era nevoie de o cireașă pe tortul infernal. Și aceasta a fost Angela Merkel. N-am să uit niciodată discursul de-o supremă imbecilitate rostit fără să clipească în fața unei națiuni, cea germană, încă bolnavă de culpabilitate pentru ceea ce făcuse pe vremea lui Hitler. Merkel a invocat problema reală a deficitului de forță de muncă, mințindu-și compatrioții că migranții pe care-i aștepta cu brațele deschise sunt o mană cerească: țara va fi salvată de inginerii, specialiștii în IT, doctorii, avocații, profesorii de origine siriană, kurdă, irakiană – orice, numai europeană să nu fie. În 2015, au intrat în Germania 2,14 milioane de imigranți, iar dintre aceștia în jur de un milion au decis ulterior să se stabilească în alte țări din Vestul Europei. Fără a mai avea intensitatea din perioada domniei lui Merkel, imigrația continuă și azi, într-un flux neliniștitor. Valul de refugiați a creat enorme dificultăți, de la cele financiare la cele de natură juridică. Doctorii și inginerii lui Merkel s-au dovedit a fi deloc dornici să se integreze și să muncească. Patalamalele de studii superioare existat doar în imaginația lui Merkel. În schimb, s-a pus o presiune enormă pe programele de ajutor social ale țării. Drept urmare, au crescut enorm sumele alocate pentru ajutorarea noilor sosiți. Cât privește închisorile, acestea sunt neîncăpătoare din cauza azilanților ilegali.

Merkel a plecat, marea problemă a imigranților clandestini a rămas. Normal ar fi fost ca succesorii ei să denunțe politica dementă a fostei cancelare. Era posibil așa ceva? Nu în Germania și nu în Europa de astăzi. Oricine ar fi deschis gura, ar fi fost urgent catalogat drept extremist, dușman al drepturilor omului, fascist, nazist etc. Pe de altă parte, nemulțumirea populară crește vertiginos – așa cum se vede din ascensiunea partidelor extremiste sau a celor anti-sistem. Occidentalii nu au ieșit încă în stradă pentru a protesta explicit împotriva gravelor deranjamente create de imigrația ilegală (tratamente medicale mai puține și de calitate inferioară, deteriorarea serviciilor sociale, scumpirile galopante, micșorarea pensiilor etc.). Dar de mârâit, mârâie din ce în ce mai zgomotos. Prieteni din Germania îmi spun că, din multe puncte de vedere, reglementările din țara lor seamănă tot mai mult cu cele din țărilor comuniste. Guvernanții descurajează, prin intimidare legislativă, exprimarea liberă a opiniilor, sancționând orice abatere de la sacrosancta linie a unei democrații ce a ajuns să genereze nu pace socială, ci tensiune și frică.

În clipa de față, țările occidentale, în principal Germania, bâjbâie disperate în căutarea unui deznodământ onorabil. E o nevoie acută de țapi ispășitori. Vinovați însă nu pot fi ei, atotputernicii și atotștiutorii. Vinovat e acarul Păun. Soluția ce pare să se profileze e de a scoate răspunzătoare țările aflate la periferia Uniunii Europene. Mai întâi, s-a creat impresia că ar fi vorba de două tipuri de imigrație: una cu voie de la poliție, tutelată de Merkel, alta, care abia ea e ilegală, pentru care culpabile sunt țările non-Schengen, incapabile să-și apere frontierele. Așa a devenit anonimul cancelar austriac Karl Nehammer o mare vedetă internațională, iar România și Bulgaria responsabile pentru de ciziile cu consecințe catastrofale ale Angelei Merkel.

E din ce în ce mai limpede că în chestiunea Schengen asistăm la o farsă de cel mai prost gust. Ea alimentează speculațiile că, în realitate, cei care nu ne vor membri în clubul european nu sunt cățeii austriac și olandez (țări care s-au aflat întotdeauna la remorca Germaniei), ci dulăii cinici de la Berlin, Paris și Londra. Dacă admiterea României și a Bulgariei în Schengen ar fi fost dorită de guvernele țărilor puternice, lucrurile s-ar fi aranjat cu un simplu telefon. Dar n-a existat, cum se spune, „voință politică”. Aranjorii din culise au rămas cu mâinile curate, pe când trupeții din subordine s-au avântat cu toată energia pentru a executa ordinele. Bașca avantajul electoral dobândit la ei acasă pe seama unor populații la fel de ușor de dus de nas, precum aceea din țările unde cuvântul „Schengen” e o vocabulă impronunțabilă. După cum se vede, Internaționala proștilor trăiește un moment de triumf dacă nu planetar, cu siguranță european. Iar pagubele sunt suferite de cei care încă n-au aflat că democrația nu e și pentru căței.

P.S. Avertisment pentru cei tentați să falsifice intențiile acestui articol, transformându-l într-o pledoarie împotriva liberei circulației, a drepturilor omului și a ideii europene. Departe de mine asemenea gânduri. Chestiunea pe care o ridic vizează un fenomen grav din punct de vedere juridic: imigrarea ilegală, adică forțarea granițelor unor țări prin încălcarea flagrantă a legilor democratic stabilite ale acestora. Oricine vede lucrurile altfel, o face pe propriul risc.

Articol publicat şi în România literară.

Google News icon Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News