Inerția la români


Nu suntem o excepție de la normalitate. Suntem doar niște rătăciți, departe de o gară pe la care nu mai trec trenuri…

 

Un neam necăjit, inerție, ignoranță, indiferență. Să fie o definiție? Sau doar o stare puternic instalată? Sursă majoră pentru dinamica vieții curente. Publică și privată. Probabil principală, în ansamblul mecanismelor care acoperă o realitate socială pe cât de acaparatoare pe atât de toxică pentru o „respirație” firească, vie, productivă la efort.

Acaparatoare la toate nivelurile la vârf, la nivel mediu elevat, la bază… Probabil, cea mai influentă sursă de „unitate” și „coeziune” care inspiră, influențează și se impune în comportamentul curent pe piața opțiunilor și reacțiilor, în reacții. Ce termen nepotrivit… Este moștenit, prin ce se alimentează, indiferent de contexte, orânduiri, epoci. De schimbări, la vedere, la nivel instituțional, legislativ, în raporturi externe dintre cele mai fițoase… Deci, consistent, organic, dominator. De ne-atins. De ne-atins, de către cine? Da. Au existat nu puține inițiative, căutări, evoluții individuale și colective, interne și externe pentru a ieși din mlaștină. Nimic. Bălăcăreala continuă.

Suntem blestemați? Am fost prea îndelung intoxicați cu aceste „otrăvuri” ale pasivității, prea adesea „îndulciți” cu soluții ieftine, confortabile, poziționați în capcane individuale și comunitare și, nu de puține ori, amenințați sever și cinic când am mârâit pe alte melodii… Căci nu de puține ori eram expuși la alte orizonturi, la formule de asociere, mobilizare și implicare directă prin politici și programe de modernizare. De reformă.

Reforma! Un mit al ultimelor decenii. Trăit, parcurs, consumat într-un mod jalnic. Irosit pe domenii-cheie, intervale clar definite și prin consumarea de resurse de calitate. Un eșec atotacaparator. Nu doar prin sărăcia efectelor, dar mai ales prin compromiterea normelor, a valorilor, țintelor implicate. Ești primit astăzi, evocând experiențele parcurse în ultimii 26 de ani, ca un externat de la un sanatoriu. Un test național fumat. O subcalificare de a privi în prezent.

Despre viitor? Să păstrăm un moment de tăcere. Ne oprim aici? Cine nu se oprește? Numărăm pe degete, desigur, ce avem în schimb. În viața curentă, la îndemână.

De fapt, la îndemâna cui suntem? Un consumerism precar. De supermarket-uri pe bani puțini și mărfuri de import. Pe o piață IT/IS atotcuprinzătoare, gălăgioasă și plină de fantome seducătoare. Cu acces la slujbe ieftine, ca simpli servitori de cartier în condițiile marii absențe a unui sindicalism elementar. Informații spectaculoase despre nimic. Scandaluri, seducători ieftini, sinucigași verbali pe teme jalnice. Așteptând în gară. Un tren care întârzie la nesfârșit. De fapt, nu mai vine. Pentru că nu există. Aceasta este de fapt întrebarea. Mai avem, ca țară, ca neam, ca oameni de rând, un „tren” care să vină? Se pare că nu. „Ceferiștii” sunt fie la DNA, fie în țările calde. Fie nu au noțiunea de „tren”. De trend, de trăire colectivă în implicare, calificare, coeziune. Am ajuns o simplă și orfană populație, distribuită aleator în spații fragmentate, cu evoluții haotice, sumare. O sărăcie de destin colectiv, cu greu de imaginat chiar și de către cei mai cinici dușmani. Un masochism puternic instalat care curge ca o hemoragie lentă.

Ce ne-ar putea trezi? Cine ar putea scoate la lumină o altă trăire despre viața individuală și colectivă la care suntem expuși? Ce ar putea zdruncina inerția, ignoranța, indiferența care ne macină? Prin ce ne-am putea raporta într-un alt mod la sursele stărilor actuale? Cum s-ar putea contura un ansamblu de motivații, interese, preocupări menite să ne împingă pe trasee diferite, cu ținte clare și un orizont desprins de acest prezent infect? Mai există printre noi oameni calificați, inspirați și iubitori de țară, de români cu determinare pentru a ieși la vedere, pe câmpul de bătaie, gata să riște si să spargă gheața?  Altfel, rămâne doar o întrebare simplă. Cât poate să rămână, părăsit în parcare, înainte de a fi ridicat și trimis la deșeuri/dezmembrări, vehiculul național? Merităm mai mult? Sau suntem doar niște chiriași cu restanțe (…), într-un imobil deja vândut? Cui? Oricui…

La nivel global apar și se modifică permanent contexte tot mai neclar definite. Vechile gramatici de analiză și operare parcurg un faliment conceptual și normativ de nestăpânit. O lume fără orizont, reper, piloni accesibili pentru orientare, asociere, sprijin. Nu suntem o excepție de la normalitate. Suntem doar niște rătăciți, departe de o gară pe la care nu mai trec trenuri…

Ce-i de făcut? Deja știm ce nu trebuie făcut. Ne putem opri? Ar fi un test preliminar. O limpezire de neînlocuit. Individuală și colectivă. Pentru a face loc către o deschidere. Către realitatea contradictorie, toxică, păguboasă cu care ne confruntăm. Deci, o limpezire. Pe ce baze, criterii, indicatori? Cum putem accesa un nou orizont? Cum curățăm percepția publică asupra stărilor instalate și a ieșirilor publice.

Vom avea acces la o „nouă fereastră”? Depinde de direcția în care privim. Orientarea „primirii” ține de o gramatică nu ușor accesibilă, dar prezentă. Nu e un mister. Dar cere curaj, competență și determinare. Are cineva? Dacă da, mai rămâne ce e mai greu. Ar fi alegerea, asumarea unei abordări adecvate a noilor contexte, amenințări, oportunități. Posibil nu va fi loc pentru toți pasagerii aflați în gară. Ba chiar, nu sunt excluse noi încercări de acaparare a controlului asupra cursului asumat și urmat.

Stare tipică pentru momente de răspântie. Impostură, cinism, eficiență distructivă, egal.O sursa uzuală a ratărilor interne la popoare mici, mijlocii. Şi mari… Dacă, totuşi, se întâmplă. Adică, ieşirea la liman. Păi, să vedem….

P.S. – Ce se mai bucură ticăloşii de acest final. Nu e finalul!

 

Articol publicat şi în Insectar politica.

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.