Cine ni sunt sorosiștii?
Mircea Mihăieş. Sursă foto: UVT
În locul obișnuitului „Contrafort“, vă propun o discuție la care m-a provocat Eugen Istodor, bine cunoscutul scriitor, profesor, jurnalist și om de spirit.
Eugen Istodor: De unde ura asta pe Soros?
Mircea Mihăieș: Din America. George Soros a fost implicat, alături de alți miliardari americani, în bătăliile recente pentru puterea politică. Evident, împotriva lui Trump. Prin urmare, pentru că era demult un personaj foarte vizibil, a fost desemnat drept inamicul de serviciu. Cum românașii au devenit in corpore mai trumpiști decât trumpiștii, au preluat pe nemestecate lozincile de dincolo de ocean. Nimeni nu-și mai bate capul cu adevărul factual că Fundația Soros nu mai există în România din 2015. Și nici cu împrejurarea că după anul 2000 activitatea ei a fost mai mult simbolică, concentrându-se pe ajutorarea minorităților (îndeosebi populația rromă) și pe domeniul medical. Despre acest din urmă aspect, doctorul Raed Arafat, din perioada când locuia la Târgu-Mureș, ar putea depune o mărturie luminoasă.
De unde vine ura asta pentru sorosiști?
Din nevoia complexaților și a neîmpliniților de a-și face auzită vocea. De-a „face ordine“, precum IMGB-iștii de odinioară. Cei care au dezlănțuit potopul de invective au speculat nevoia de dușman a unui electorat needucat, ușor de dus de nas, pe care ți-l fidelizezi dacă știi să-i exploatezi pornirile resentimentare. Anti-sorosismul nu e o realitate palpabilă, ci o temă de campanie. Un fel de „dați cu capul aici“. Marea majoritate a celor care-i înjură cu spume pe sorosiști n-au habar ce au făcut aceștia. Și nici măcar nu știu cine sunt, în ciuda diverselor liste puse în circulație în ultimele luni. Dar, dacă s-a dat ordin pe unitate, oamenii s-au apucat de treabă. Cei care se tem de sorosiști se tem de democrație. Pentru că asta a făcut George Soros în România: a ajutat la crearea unei societăți bazate pe valori liberale și democratice.
De ce ai fost sorosist?
Eu am fost și am rămas adeptul societății deschise. Înainte de a fi auzit de George Soros, l-am citit pe Karl Popper cu faimoasa lui Societatea deschisă și dușmanii săi. E vorba de filozoful austriac născut în 1902 și mort în 1994. De altfel, fundația înființată de George Soros în România avea în titulatură această sintagmă – societatea deschisă. Cum să nu aderi la valorile unei astfel de instituții? Le-am lăsat altora – și le las și acum – misiunea construirii societății închise. Eu sunt pentru dialog, deschidere, democrație. Cu asta s-a ocupat Fundația lui George Soros în România, atâta vreme cât a funcționat. Că niște nemernici au întors lucrurile ca pe o mănușă, făcând din alb negru și din negru alb, ține de nefericita noastră așezare în lume.
Cum poți să urăști pe cineva pe care nu l-ai cunoscut personal, care n-a fost în România decât de câteva ori?
Iată că poți. Și asta pentru că printre ai noștri are mare trecere asmuțirea politică. Dar de ce mă mir? La noi e ceva normal. Flagrant e ceea ce se întâmplă în Ungaria. Viktor Orbán, beneficiar de primă oră al generozității lui George Soros, a devenit inamicul său ireductibil. Și asta deși Soros i-a plătit bursa de la Universitatea Oxford și l-a sprijinit în demersurile sale anticomuniste de la începutul carierei. Prin urmare, antisorosiștii din România se află în compania celui mai neînduplecat izolaționist al Europei de azi. Ce să mai zic! Încurcate sunt căile societății deschise! Antisorosismul e numele de cod sub care s-a adunat conjunctural, din meschine interese politice, masa naționaliștilor viscerali, a vechilor susținători ai comunismului, a analfabeților cu ifose, a izolaționiștilor și a tot felul de ratați care se simt bine nu într-o Românie democratică, bazată pe valorile liberalismului, pe concurență și competență, ci în una în care se trăiește cu zăbrele la uși și ferestre.
Cum este văzută caritatea în România?
Înainte de a răspunde, aș spune că acțiunea lui George Soros în România nu e încadrabilă, în primul rând, categoriei la care te referi – aceea a carității. Sigur, au existat și programe care se circumscriu acestei sfere, îndeosebi pentru păturile defavorizate. Am menționat mai sus populația rroma. De-a lungul anilor, George Soros a alocat în România milioane de dolari pentru a compensa obligațiile care, în orice țară normală, aparțin statului. A subvenționat școli și grădinițe cu tot ce presupune acest lucru: hrană, plata profesorilor și educatorilor, îmbrăcăminte, încălțăminte etc. În acest proces, am văzut și oameni care s-au achitat admirabil de misiunea asumată, dar și profitori – așa cum se întâmplă întotdeauna. Și am mai văzut un fenomen, nici el nou, dar întru totul regretabil. Și anume, crearea unei „aristocrații“ (ca să nu-i spun ciocoimi) din rândul militanților pro-minorități, care, adeseori, au uitat de îndatoririle față de comunitățile lor și au preferat să direcționeze sumele (ori serviciile) spre propriile buzunare. Despre acest tip de fraudă nu se vorbește deloc. Vocali și vindicativi într-o anumită perioadă, oneghiștii din această categorie au cam dispărut din prim-planul vieții publice. Ei fac azi politică de culise ori afaceri. Sau amândouă. Iar când George Soros a aflat de deturnările de fonduri a preferat să le treacă în rubrica „pierderilor colaterale“…
Dar, cum spuneam, ideea de bază a miliardarului american a fost crearea unei societăți civile în țări unde pârjolul comunist a provocat dezastrele pe care le știm. Faptul că el a ajutat la „deschiderea minților“ în fostul „lagăr socialist“ e păcatul capital care nu i se iartă. Melodia preferată a politicienilor e, pretutindeni, „Țara te vrea prost“. Ei bine, George Soros a intenționat să contribuie la nașterea unor societăți în care să prevaleze inteligența și bunul simț, și nu arbitrariul și abuzul unor hoarde însetate de bani și putere. A vrut să arate importanța regulilor și a procedurilor, punând la dispoziția celor interesați o vastă gamă de „bune practici“ în economie, justiție etc. Cum să nu detești un astfel de personaj? Cum să nu pui la bătaie întregul arsenal, rămas intact de pe vremea Toa’șului, al urii de clasă, al resentimentului și, nu în ultimul rând, al antisemitismului? Nu știu dacă la capitolul „acte caritabile“ trebuie menționat și faptul că, la cumpăna anilor 1990-2000, cvasi-totalitatea revistelor culturale din România au putut să apară exclusiv pe baza finanțărilor oferite de Fundația pentru o Societate Deschisă. Statul avea în acea perioadă alte priorități și, mai ales, o enormă dorință de a vedea cum dispar focarele de gândire independentă și, indirect, de rezistență la abuzurile și aberațiile eternilor, nemuritorilor, în mentalitate, feseniști. Cu titlu personal, mă întreb dacă operă de caritate sau, dimpotrivă, un pariu intelectual și identitar a fost colecția „Cărți fundamentale ale culturii române“, pe care am coordonat-o împreună cu Horia-Roman Patapievici. Cele câteva zeci de titluri, într-un format elegant, girate de specialiști recunoscuți în domeniu, au adus sau readus în actualitate mari cărți ale culturii române, unele complet uitate, interzise, nereeditate niciodată după prima lor apariție (de pildă, cele trei volume Satele devălmașe, de Henri H. Stahl, Burghezia română. Neoliberalismul, de Ștefan Zeletin, trilogia Istoria românilor, de Constantin C. Giurescu, Discursurile parlamentare ale lui P.P. Carp etc.). Îmi dau seama acum că, într-un simbolism de care n-am fost conștient, lucrurile s-au organizat cât se poate de sugestiv: primul volum al acestei serii finanțate de George Soros, care valorează greutatea ei în aur, a fost cel al Momentelor lui Caragiale (excepțional editate de Ion Vartic), iar ultimul, în două volume, Biblia 1688, sub îngrijirea filologică de mare clasă a lui Vasile Arvinte și a lui Ioan Caproșu). La același capitol, faptul că există în clipa de față suficienți oameni ce nu pot fi duși de nas cu sorcove naționalist-șovine de sorginte fascistă și legionară se datorează și unei alte inițiative editoriale a Fundației pentru o Societate Deschisă. E vorba de colecția de traduceri a câtorva sute de titluri reunite sub genericul Ideea europeană. Ele sunt ghimpi dureroși înfipți în creierul celor care ne-ar dori priponiți de țăruși în stepele Estului.
De ce atâta neîncredere în omul care face bine?
Probabil din cauza sărăciei noastre endemice. Când, de secole și secole, abia îți duci traiul de pe azi pe mâine, nu-ți prea vine să împarți dumicatul cu amărâtul de lângă tine. Când aud expresii de genul „sărac, dar cinstit“, explodez. Sărăcia aduce cu sine egoism, meschinărie, răutate, invidie. Soros n-a fost întotdeauna bogat. Provine dintr-o familie de evrei maghiari. A fost deportat într-un lagăr nazist, a cunoscut mizeria materială și suferința. Făcând bani (mulți) din speculații financiare, și-a asumat misiunea de a redistribui o parte din venituri pentru a ajuta la crearea unor societăți care să diminueze ori chiar să elimine riscul ca tragedia pe care a trăit-o el să prindă din nou rădăcini. Mulți dintre contestatarii și dușmanii lui de azi și-au făcut un crez din a re-sădi sămânța urii, violenței și nebuniei distructive. Din păcate, există destui oameni neinformați (sau dezinformați) dispuși să asculte cântecele de sirenă ale acestor dezaxați, în loc să aleagă calea (și riscurile) societății deschise.
Discursul public e dominat de cei pentru care „sorosismul“ echivalează cu trădarea de țară. Cum stai cu „dragostea de patrie“?
Dacă o măsurăm în fapte, eu zic că stau bine. Dacă o cântărim în vorbe, stau prost. Îmi repugnă nerușinarea și ușurința cu care șleahta demagogilor, a șarlatanilor, a escrocilor rostesc cuvinte pe care ar trebui să le întrebuințezi cu sfială. „Patrie“, „popor“, „român“ au ajuns monedă de schimb pentru a-și asigura bunăstarea și satisface ambițiile. Terfelirea elitelor de către „fonfii și flecarii“ evocați cândva de Eminescu e practicată la scară națională. „Antisorosiștii“ se simt bine acolo unde noi ne sufocăm: în societatea închisă, iliberală. Și poate că nu e inutil să ne reamintim că marele dușman al lui George Soros, Viktor Orbán, a îmbrățișat conceptul de iliberalism (pus în circulație de Fareed Zakaria), în România, în discursul de la Școala de vară de la Tușnad, în anul 2014. De zece ani mă întreb: oare de ce?
Articol publicat şi în România literară.
Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News
