Adrian Papahagi: „Ravagiile sexomarxismului”


 

„Nici NATO, nici UE nu au cum să ne protejeze de votul suveran al poporului pentru politicieni precari intelectual și moral”

Cum e cetatea azi? Sub (ce) asediu/asedii?
Cetatea e mereu sub asediu exterior sau interior. Dacă prin cetate înțelegem România, dușmanii săi majori sunt în interior: politicienii corupți, impostura și încropeala din fiecare compartiment al societății, viciile așezării noastre precare în lume, sau mai bine zis între lumi. Firește, privim cu îngrijorare manevrele imensului rogue state din zonă, Rusia, dar din fericire suntem sub umbrela NATO, care ne protejează inclusiv de propria inconștiență și de disponibilitatea veșnică a politicianului român de a-și vinde patria (conștient sau inconștient). Nici NATO, nici UE nu au însă cum să ne protejeze de noi înșine, de votul suveran al poporului pentru politicieni precari intelectual și moral.

Dacă ne referim la cetatea mai largă, Uniunea Europeană, sau chiar la civilizația europeană, dușmanul său principal nu e Asia tiranică (China, Rusia, lumea musulmană), nici terorismul islamic, nici concurența economică care ne strivește între China și SUA, nici demografia lumii a treia, cum s-ar putea crede. Asediul vine tot din interior, din relativismul moral, din uitarea tradiției și ura de sine, din descreștinare (care înseamnă amputare identitară). Europenii trăiesc foarte bine, dar parcă și-au pierdut dorința de a își perpetua spița și civilizația, excesiv și nedrept culpabilizată de ideologi lătrători și mimetici. În mitologia scandinavă, după sfârșitul lumii, numit ragnarǫk, rămân două ființe – Líf și Lífþrasir, Viața și Dorința de viață. Mi se pare extrem de poetic: nu e destul ca, după un cataclism, să supraviețuiască viața, e nevoie și de dorința de a trăi, de a lăsa în urmă copii care să continue civilizația, de a crede că civilizația ta merită să trăiască.

În epoca modernă, națiunile maritime ale Europei au cucerit și au ameliorat lumea nu doar din dorința de îmbogățire, ci și dintr-un impuls misionar creștin. La National Portrait Gallery din Londra poate fi văzut un tablou intitulat „Secretul măreției Angliei” („The Secret of England’s Greatness”), în care Împărăteasa Victoria este zugrăvită oferind o biblie unui prinț african. Pentru acea epocă, secretul succesului european erau valorile Decalogului și spiritul Predicii de pe Munte, nu doar eficiența armatei și administrației britanice. Europenii au cucerit lumea și fiindcă au crezut în superioritatea morală, intelectuală și spirituală a civilizației lor. Acest lucru a încetat.

Aș mai spune ceva. Prezența tot mai activă și mai dramatică a islamului în Europa este o provocare, dar și o șansă. Cancelara Merkel spunea la un moment dat că Europa nu suferă de un exces de islam, ci de un deficit de creștinism. Într-un fel, are dreptate. După cum crede și Pierre Manent în cartea sa, Musulmanii, obstacolul inedit (publicată în română la editura Adenium, în 2016), islamul ne obligă să regândim importanța națiunilor creștine și a civilizației lor – inclusiv pentru binele musulmanilor. Nu văd, de pildă, ce ar câștiga femeile din lumea musulmană dacă civilizația creștină s-ar pleca, așa cum prezice romanul distopic al lui Houellebecq, în fața Sharia. Or, din păcate, am văzut cum membrele Guvernului feminin și feminist al Suediei și-au acoperit capul în fața ayatollahilor și liderilor politici iranieni, în loc să facă din acea întâlnire un manifest pentru egalitatea de șanse și tratament a femeilor cu bărbații. Același lucru l-am observat la înalta reprenzentată a UE, doamna Mogherini.

 

„Hărțuirea creștinilor în numele nu știu căror minorități născute lezate nu are nimic democratic, nimic liberal și nimic util pentru civilizație”

Care sunt cele mai grele argumente ale celor care nu vor ca un creștin să fie „în cetate”?
Nu există argumente grele – sunt toate fie ilogice (și vag ridicole), fie iliberale. Ele confundă laicitatea statului cu secularismul, iar secularismul lor devine invariabil anticreștin. Statul laic înseamnă doar că guvernul și administrația sunt neutre religios, nu că pozițiile religioase sunt interzise în spațiul public. Separarea Bisericii de stat înseamnă, spre exemplu, că episcopii nu sunt de drept membri ai Parlamentului sau că șeful statului nu este și cap al Bisericii, ca în Anglia, nu că creștinii nu au voie să își promoveze valorile în civitas/polis, adică să fie activi civic și politic. E amuzant că taman cei care scot sexualitatea din dormitor în spațiul public și o transformă în stindard politic (numesc asta „sexomarxism”) cer ca religia, care are o evidentă dimensiune publică, să devină o chestiune strict privată. Nu e puțin contradictoriu? Ca să nu mă lungesc: orice creștin este și cetățean, iar el are tot dreptul de a se manifesta în cetate, și nimic nu-l poate obliga să abandoneze o parte a identității sale în closet.

Și atunci, la fel, esențializat: de ce e firesc/normal sau chiar trebuie ca un creștin să fie în cetate?
Nu trebuie, dar trebuie să fie posibil. Hărțuirea creștinilor în numele nu știu căror minorități născute lezate nu are nimic democratic, nimic liberal și nimic util pentru civilizație. Dezbaterea de idei poate fi vexantă, dar ea trebuie să fie liberă, după cum o reamintește și noul star al incorectitudinii politice, Jordan Peterson. Nu poți să-i bagi pumnul în gură lui Roger Scruton doar fiindcă nu îți convine viziunea lui conservatoare asupra lumii, cum din păcate s-a întâmplat de curând.

 

De ce e dificil să fii, astăzi, creștin?
Nu e dificil. Dificil era când credința creștină te trimitea direct în arena cu lei sau în întunericul catacombelor. Era un act de curaj să-l mărturisești pe Hristos sub Stalin sau Gheorghiu-Dej, e un act de eroism să fii creștin în Egipt, Nigeria sau China, unde îți riști viața sau libertatea dacă mergi duminica la liturghie, dar în niciun caz nu îți trebuie curaj ca să fii creștin în lumea creștină, în ciuda accentelor totalitare pe care le capătă uneori ofensiva secularistă.

După cum poți vedea, nu sunt adeptul autovictimizării. Cu toate că unele elite intelectuale, mediatice și politice devin accelerat anticreștine, trăim totuși într-o lume liberă. Uniunea Europeană cea mult înjurată finanțează restaurarea bisericilor și mănăstirilor de patrimoniu, construim biserici și suntem liberi să le frecventăm, copiii noștri pot învăța la școală despre tradiția fără de care nu pot fi înțeleși Arghezi sau Silviu Oravitzan, Blaga sau Horia Bernea. Nu văd de ce ne-am lăsa intimidați în propria noastră civilizație, în care nu creștinismul, ci ateismul oficial al comunismului sau neopăgânismul nazist sunt responsabile de atrocitățile veacului trecut.

 

„Grobianismul, imoralitatea și impostura au crescut pe măsură ce omul nou al comunismului a devenit tiparul dominant în societate”

Cum a modelat moștenirea comunismului condiția creștinului – la noi, în România, în mod particular? A fost, vreau să zic, exclusiv ceva negativ?
Prietenul meu, Radu Preda, consideră comunismul drept o „modernitate eșuată”. Eu cred, dimpotrivă, că este culmea modernității atee, maximul pe care aceasta îl poate atinge, ba chiar este condamnată de propriile sale premise să îl atingă. Sigur, vorbim de un climax abisal, fiindcă un proiect dezumanizant conduce în străfunduri, nu pe culmi. Nu am deci nicio complezență față de comunism, pe care îl consider integral, în termenii deja consacrați, ilegitim și criminal.

Acest proiect radical de modificare a omului și a societății a generat, desigur, o descreștinare cu program. Au fost demolate biserici, iar preoții, intelectualii creștini sau credincioșii mai fervenți au fost persecutați și marginalizați. Rezultatul a fost, și în România, o decădere morală și spirituală ale cărei efecte le resimțim încă. Omul nou al comunismului a ajuns abia azi la maturitate. Am spus-o adesea: primele generații de oameni născuți sub comunism erau educate de acei profesori din lumea veche care scăpaseră de închisoare. Ruptura definitivă s-a produs abia în preajma anului 2000, când a dispărut generația lui Rațiu, Coposu sau Paleologu. Doar o longevitate excepțională a permis unora ca Djuvara și Șora să le amintească tinerilor de azi cum arătau elitele din vechiul regim. Grobianismul, imoralitatea și impostura au crescut pe măsură ce omul nou al comunismului a devenit tiparul dominant în societate.

Totuși, a existat și un efect neintenționat al acestui progresism extrem care a fost comunismul: incapacitatea lui de a produce o economie prosperă și o societate înfloritoare l-a obligat să se replieze în sine, să se izoleze autarhic de lume. Astfel, fără să vrea, a păstrat câte ceva bun din lumea veche. De pildă, televiziunea redusă la două-trei ore pe zi ne-a scutit o vreme de valul de vulgaritate care ne asaltează azi și ne-a permis să-i citim în adolescență pe marii clasici.

A mai fost ceva paradoxal: în timp ce tineretul occidental, care trăia în libertate, se amuza jucându-se de-a revoluția și îi citea pe Marx, Troțki și Mao, în Est orice om deștept avea repulsie față de comunism. Astfel, în anii ’90, elitele formate în Occident după mai 1968 erau predominant stângiste și anticreștine, în timp ce la noi intelectualii de vârf erau cu toții anticomuniști, și adesea creștini cu opțiuni politice conservatoare sau clasic-liberale. Din nefericire, mimetismul a condus la rapida sincronizare a așa-zișilor millennials cu trendul stângist din Occident.

 

De ce am ratat, în cele trei decenii de la căderea – mă rog, formală – a comunismului, o formațiune politică relevantă în care componenta creștin-democrată să fie centrală?

În primul rând, fiindcă FSN/FDSN/PDSR/PSD a parazitat în timp discursul creștin, transformând național-socialismul lui Ceaușescu într-un național-socialism ortodoxist (nu ortodox, fiindcă nu e nicio dreaptă credință în narodnicism, protocronism și antioccidentalismul mafiot). Pe de altă parte, în PNȚCD domina gruparea greco-catolică, cu accente puternic antiortodoxe (explicabil, în lumina suferințelor îndurate sub comunism), ceea ce a ostilizat Biserica Ortodoxă Română, care oricum percepea creștin-democrația ca import catolic. Pe lângă că a confiscat, cu impostura cunoscută, discursul creștin și patriotic, PSD a făcut și stânga nefrecventabilă, astfel că opozanții partidului-stat s-au declarat de dreapta. Or, după cum se vede azi, o mare parte din așa-zisa „dreaptă”, de la care am fi așteptat o mișcare creștin-democrată sau conservatoare, e de fapt tot un soi de stânga.

Creștin-democrația, care la origine era de centru (înainte de epoca nazistă, Konrad Adenauer activa într-un partid numit „Das Zentrum”) și avea o componentă socială puternică, ar putea și azi să fie populară în România, o țară încă săracă, ai cărei oameni au nevoie în egală măsură de libertate și compasiune solidară. Astăzi, o politică creștină ar trebui să fie solidară, patriotică, nu naționalistă (fiindcă mesajul hristic este universal și personal, nu național), conservatoare moral și apărătoare a libertăților, de la credință și expresie până la întreprindere și asociere.

Eu regret că nu am reușit încă să construim o mișcare creștin-democrată la nivel civic sau politic, pentru a oferi creștinilor ocazia de a milita și de a vota în deplină coerență cu valorile în care cred. Exasperat să aleagă între noua și vechea stângă, între cleptocrație și un nou soi de activism cu accente anticreștine, electoratul creștin s-ar putea mobiliza să își genereze o mișcare politică proprie.

 

Ne-ar fi prins bine așa ceva, o asemenea formulă politică? Sau România nu e țara care să permită o atare combinație politică – una cu priză la mase și, în egală măsură, compatibilă cu democrația liberală?

Sigur că ne-ar fi prins bine. PNȚCD a făcut ce a putut în 1996-2000, dar a sfârșit livrându-se PSD, întâi prin reprezentanți ca Ciorbea și în cele din urmă oficial, prin tristul său purtător de ștampilă, Pavelescu. Ceea ce a lipsit încercărilor creștin-democrate și, în general dreptei românești, a fost capacitatea de a transmite compasiune față de oamenii nevoiași. PSD a mimat cinic acest lucru. De asemenea, deși PNL și PNȚCD se numeau partide „naționale”, ele au cedat PSD monopolul asupra sentimentului național – din care continuatoarea PCR a făcut ce știe: un bâlci sinistru, o combinație de Cenaclul Flacăra cu Columna lui Iosif Constantin Drăgan și România Mare a lui Corneliu Vadim Tudor, adică o peltea putinistă, național-socialism în stilul patriotard, sforăitor, confiscator, infractor și izolaționist cunoscut. Opunându-se asistențialismului și naționalismului butaforic al PSD, Opoziția a reușit să pară lipsită de empatie față de problemele oamenilor și antinațională – ceea ce e fără îndoială nedrept. Nu e nevoie să adaug că partidul cu adevărat antinațional și generator de sărăcie este PSD.

 

„Creștinismul are și obligația de a se opune tainei fărădelegii, de a împiedica răul să cuprindă lumea”

În cel fel vezi a fi importantă componenta politică pentru condiția creștinului? Ce e firesc, minimal să fie politica/politicul pentru un creștin?
Creștinul poate trăi și fără politică, retrăgându-se la mănăstire sau ducând o viață preponderent duhovnicească, familială și laborioasă. Totuși, faimoasele cuvinte ale lui Burke și William F. Buckley Jr. li se aplică și acestor oameni cumsecade care sunt creștinii: pentru ca răul să prospere, e destul ca cei buni să stea deoparte; poți ignora politica doar dacă ești sigur că și ea te ignoră pe tine. O spune și Steinhardt în Jurnalul Fericirii: când casa vecinului arde, pui mâna pe găleată. Când fărădelegea amenință să îți distrugă țara și viitorul, i te opui. Creștinismul are și această dimensiune katehontică, despre care vorbește Sf. Apostol Pavel, adică obligația de a se opune tainei fărădelegii, de a împiedica răul să cuprindă lumea.

În taina fărădelegii trebuie să includem și promiscuitatea sexuală sau disoluția morală care bântuie prin lume, nu doar corupția politică și economică. Moralitatea e o chestiune de principiu, nu de dozaj, spune, parcă, Andrei Pleșu, în Minima moralia. Nu poți fi moral selectiv. Iată de ce creștinul e obligat să fie nu doar politicos, ci și politic, ca să mă joc cu derivatele aceluiași etimon grecesc.

 

„Stânga a transformat corectitudinea politică într-o armă împotriva adevărului și a întregii ierarhii de valori pe care s-a construit civilizația europeană”

E o provocare să fii creștin în secolul XXI într-o Europă care fuge de rădăcinile sale creștine și la granița cu o Rusie care instrumentalizează ideologic ortodoxia?

E foarte important acest subiect, și mă bucur de întrebarea ta. Sexomarxismul și relativismul cultural, combinate cu o suicidară complezență față de islam (care e opusul lor) și o subminare simetrică a creștinismului (din a cărui cultură a libertății s-au născut) fac ravagii în lumea universitară, mediatică și politică din Occident și sunt tot mai prezente și la noi, în pătura mimetică a societății noastre urbanizate târziu și occidentalizate mai mult la nivel superficial și aspirațional („vrem o țară ca afară”). Ura de sine, relativismul moral, ingineriile sociale, deznaționalizarea, islamizarea și poliția politică a corectitudinii politice, care blochează dezbaterea despre acestea, alimentează vinovat discursul autoritar al Rusiei putiniste, care pozează în apărătoare a tradiției, a ortodoxiei, a familiei și a moralității – deși defilează cu icoana lui Stalin mai mult decât cu cea a lui Hristos, are în frunte un establishment imoral, mafiot și criminal, zdrobește militar națiunile vecine și sponsorizează ciberterorismul.

La rândul lui, falsul conservatorism cu care ne bombardează propaganda rusă justifică reacțiile anticonservatoare și, la noi, atitudinea antiortodoxă a elitelor filo-occidentale. Cele două extremisme stângiste, sexomarxismul occidental și național-socialismul putinist, se alimentează reciproc, iar vocea moderației și prudenței celor care apără decent și legitim valorile credinței și tradiției e sufocată în acest vacarm de sloganuri și dezinformare.

 

Poți construi, apropo de spiritul timpului, pe corectitudinea politică?

Să ne înțelegem: corectitudinea politică este tot un produs derivat al cuviinței și toleranței creștinești, care îți cer să respecți demnitatea fiecărui om, să nu jignești, să îi sprijini pe cei în nevoi, handicapați sau marginalizați etc. Ca orice lucru bun atins de stânga, această toleranță a fost deturnată înspre o veritabilă poliție a gândirii și o nouă ortodoxie seculară, după cum arată și Jean Sévillia în cărțile lui. Specialistă în rescrierea istoriei, alterarea limbajului și falsificarea realității prin propagandă, stânga a transformat corectitudinea politică într-o armă împotriva adevărului și a întregii ierarhii de valori pe care s-a construit civilizația europeană. Relativismul moral a demolat însăși ideea de ierarhie, de canon, de superior și inferior, de cultură înaltă și de vulgaritate, de bine și rău, de virtute și viciu. Lucruri care până ieri erau tolerate în marginea civilizației azi își reclamă o onorabilitate și o centralitate pe care nu le pot avea. Grav însă e că încercarea marginii de a cuceri centrul onorabilității este dublată de marginalizarea întregului sistem de valori creștine care ocupă încă acest centru: virtutea, moderația, decența, înfrânarea. Excesul cel mai pestriț, imoderația cea mai bizară, promiscuitatea cea mai deșănțată cer nu doar drept de cetate – care le fusese acordat deja, în marginea ei –, ci conducerea acesteia.

Așadar, creștinii sunt la fel de vexanți acum ca în secolele de decadență a Imperiului Roman, fiindcă amintesc lumii precepte morale incomode.

 

„De fiecare dată când se câștigă ceva, în ordinea acestei lumi, se pierde altceva”

Ce crezi, noile tehnologii vor ajuta sau vor diminua creștinismul?

Cred că știința și tehnologia sunt simple instrumente neutre moral. Cu un ciocan poți construi mobilă sau sparge capete, dar responsabilitatea morală nu îi revine ciocanului. Facebook, de pildă, permite și creștinilor să își comunice mesajul, să îl mărturisească lumii pe Hristos, așa cum permite și altora să exprime credințe sau viziuni contrare. Grav e când patronii și angajații marilor companii informatice și de comunicații (Google, Twitter, Facebook, Amazon, Microsoft etc.) îmbrățișează ideologia stângistă la modă și se simt obligați să cenzureze vocile conservatoare, cum se întâmplă adesea. De pildă, Prager University are nenumărate filme cenzurate pe YouTube, iar eu însumi am avut contul de Facebook suspendat pentru simpla vină de a fi spus ceea ce cred – altminteri în termeni civilizați, chiar dacă tăioși. De asemenea, în numele combaterii fake news, Guvernele, altminteri mari generatoare de știri false și propagandă, se simt îndreptățite să cenzureze voci și mișcări incomode.

Sigur, noile tehnologii au scos la iveală și străfunduri puțin frecventabile, au banalizat pornografia și violența verbală și, în general, vulgaritatea. Ele sunt și un canal propice dezinformării și propagandei, dinspre Rusia sau din alte direcții. Iată deci că de fiecare dată când se câștigă ceva, în ordinea acestei lumi, se pierde altceva, după cum scria Horia-Roman Patapievici. Acesta nu e totuși un motiv pentru a cenzura opinii în presa tradițională sau în mediul online.

Acum, ca oricând, creștini și necreștini deopotrivă, trebuie să ne cultivăm discernământul moral, intelectual, politic și estetic, să le separăm pe cele înalte de cele josnice, adevărul de minciună, binele de rău, utilul de pernicios, frumosul de vulgaritate. Cred cu tărie că învățătura lui Hristos este calea regală spre bine, frumos și adevăr, spre omenie și iubire fraternă, spre cinste și dreptate, iar credința creștină este cel mai bun antidot la ispita totalitară, care relativizează persoana umană și absolutizează statul sau societatea.

 

Interviu publicat şi Revista Orizont şi pe MarginaliaEtc.


Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.