Adrian Papahagi: „Intelectualii au eşuat adesea în politică fiindcă vor o politică a valorilor, maximalistă moral, coerentă doctrinar”
L-am întâlnit pe Adrian Papahagi la Timişoara, unde şi-a lansat, zilele trecute, cel mai recent volum, „Creştinul în cetate”. La un moment dat, el însuşi părăsise „tribuna” şi intrase în „cetate”, apoi, în „arenă”, jucând, câţiva ani, rolul intelectualului în politică.
L-am invitat la un dialog despre felul în care un creştin poate supravieţui în cetate, despre legătura dintre creştinism şi civism, despre răul ce pendulează între seducţie şi banalitate, dar şi despre experienţa trăită de el pe scena politică, despre motivele fracturii între aşteptările sale şi realitate, despre incompatibilităţile dintre intelectuali şi politică – ale lui şi ale altora, despre eşuarea majorităţii partidelor mici.
„Prostia umană este o sursă a răului, iar corupţia, un reflex al prostiei”
CV Adrian Papahagi
Adrian Papahagi, conferenţiar la Catedra de engleză a Facultății de Litere a Universităţii „Babeș-Bolyai”, din Cluj Napoca, este licențiat în anglistică al Facultății de Filologie a acestei universităţi (1999) și al Universității Paris IV-Sorbonne (1998).
Este master în Studii medievale, la Universitatea Paris 1 Panthéon-Sorbonne (1999) și doctor în Studii medievale (cu „Summa cum laude”) la aceeași universitate.
A predat limba engleză veche la Universitatea Paris Sorbonne și la Institutul Catolic din Paris, între anii 1999 și 2003.
Domnule Papahagi, aţi conferenţiat zilele acestea la Arad, alături de Teodor Baconschi, pe tema „Răul, între seducţie şi banalitate”. Încep dialogul lansându-vă una dintre întrebările pe marginea căreia aţi dezbătut: Suntem predispuşi spre rău de păcatul originar sau este răul fructul amar al libertăţii?
Referinţa implicită este la Kant, care spune că suntem predispuşi către bine prin însăşi natura noastră, deoarece creaţia în sine e bună, dar că avem o înclinaţie către rău. Deci, deşi suntem predispuşi să facem bine, în foarte multe ocazii facem răul. Cei care contestă dreptatea lui Dumnezeu (sau, tehnic, teodiceea) întreabă de ce un Dumnezeu bun și atotputernic permite ca răul să existe. Răspunsul pe care îl dau, pe urmele lui Leibniz sau Dostoievski, este că răul e indisolubil legat de libertatea umană, de voinţă, de liberul arbitru. Adesea, chiar prostia umană este o sursă a răului, iar corupţia, un reflex al prostiei. Răul pe care îl vedem poate fi, deci, rodul prostiei, adică al unui deficit spiritual, sau al deturnării libertăţii, printr-un exces luciferic de voință. Suntem, în orice caz, integral responsabili de răul pe care ni-l facem nouă, celorlalți sau naturii.
Aţi lansat la Timişoara cel mai recent volum al dumneavoastră, „Creştinul în cetate. Manual de supravieţuire”. De ce are nevoie creştinul de lecţii de supravieţuire? Se află într-o poziţie defensivă?
Titlul e şi puţin comercial; dar da, creştinul este, azi, marginalizat. La fel, creştinismul. Adesea, sub pretextul separației statului și Bisericii, creştinismul este izgonit din cetate, iar creștinul e invitat să-și trăiască religia în forul său interior. Or, acest lucru este abuziv, întrucât orice creştin este în egală măsură cetăţean și are dreptul să se manifeste plenar. El are, totodată, pretenția ca valorile lui morale să se regăsească în acțiunea publică, convertindu-se în bună guvernare.
Cartea aceasta încearcă să arate cum un creştin îşi poate aplica viziunea și valorile, atunci când se angajează public şi, totodată, îi spune creştinului că, pentru a supravieţui în cetate, nu e nevoie să renunţe la valorile fondatoare ale civilizaţiei europene: libertatea, responsabilitatea, demnitatea care, toate, vin din tradiţia creştină.
Conferenţiaţi, scrieţi pe teme teologice sau le atingeţi tangenţial, deşi sunteţi literat, doctor în studii medievale. Aţi fost şi membru fondator al Fundaţiei Creştin-Democrate. Ce a generat apropiere de valorile creştine, de religie?
Fiecare om are un parcurs personal. Al meu a cuprins şi întâlnirea cu Hristos, iar sensibilitatea religioasă este fundamentală pentru mine. Totodată, ca medievist, studiez o epocă profund creştină. Evul Mediu timpuriu este epoca în care, până la urmă, creştinismul, în simbioză cu diverse forme culturale și politice, a fasonat sufletul european. Deci, pentru mine este o dublă preocupare, pe de o parte culturală, pe de alta, spirituală.
Cât am făcut politică, am încercat să aplic aceste principii: să nu mint niciodată când vorbesc cu oamenii, să fiu cinstit cu mine însumi, să denunţ când văd ceva necinstit sau să mă retrag, dacă nu pot să continuu fără un conflict moral.
„Între atitudinea național-socialistă și cea progresist-socialistă, trebuie să-și găsească expresia politică o zona moderaţiei”
Totuşi, creştin-democraţia, nu „prinde” ca sistem ideologic, în România. De ce?
În primul rând, dintr-o insuficientă expunere a oamenilor la aceste valori. În România, s-a practicat transpartinic asistenţialismul comunist-socialist, în care oamenii stau cu mâna întinsă la stat și se lasă mituiţi, vânzându-şi viitorul.
Mai nou, se afirmă un progresism extrem, cu accente anticreștine, care vede în întreaga tradiție, nu doar în cea (post)comunistă un balast, dar perpetuează o viziune socialistă soft. Între aceste două atitudini, cea național-socialistă și cea progresist-socialistă, trebuie să-și găsească vocea și expresia politică o a treia zonă, a moderaţiei, a valorilor creştine asumate, această cultură a libertăţii, pe care am încercat, alături de alţi prieteni – Teodor Baconschi, Mihail Neamţu, oameni care s-au implicat, ca şi mine, în politică – să o reprezentăm.
Politica bazată pe valori, pe care am propus-o, nu a prins și fiindcă partidele noastre au oroare de valori și de doctrine politice. Crezul și metoda lor de lucru este – cum spunea un preşedinte francez – „sunt aici și nu mă clintesc” sau „dă-te la o parte, să mă aşez eu”, totul întru spolierea banului public. Foarte greu s-a putut face în România o politică a valorilor, deși au existat asemenea momente grație lui Corneliu Coposu sau lui Traian Băsescu, în perioada lui fastă, reformistă. Dar aceste momente au fost punctuale și nu au reușit să fondeze o politică a valorilor sau partide solide doctrinar și consistente intelectual.
„Am intrat în politică într-un moment greu, ca să apăr nişte principii”
La un moment dat aţi părăsit „tribuna” şi aţi intrat în „cetate”, apoi în arena politică. Aţi ieşit însă de pe scena politică după câţiva ani. De ce s-a produs fractura între aşteptările, între proiectele dumneavoastră şi realitate?
Fiindcă politica este o artă a posibilului, a compromisului, în timp ce magisteriul intelectual, care este întotdeauna și magisteriu moral, este mai inflexibil. Andrei Pleşu spunea foarte bine că morala este o chestiune de principiu, nu de dozaj. Nu poţi fi mai mult sau mai puţin (i)moral. Sau eşti sau nu eşti. Un contemplativ – cum se cuvine să fie un intelectual – greșește când crede că poate, în egală măsură, să reflecteze la marile idei în societate, să-şi păstreze moralitatea şi să facă politică – aceasta implicând nesfârşite compromisuri, unele dintre ele, compromiţătoare. Or, eu nu am vrut să mă compromit. Asta nu înseamnă că unii nu au percepţia că am făcut-o.
Am intrat în politică într-un moment greu, ca să apăr nişte principii, la referendumul din 2012, când se derula sub ochii noștri o fărădelege, o tentativă de lovitură de stat. Am continuat calea grea în PDL, alături de Monica Macovei şi alţi prieteni, numiţi „reformiştii”. Am obținut 5% din voturi la congresul acelui partid şi am înțeles câtă dorinţă reală de reformă avea. Între timp, PDL s-a dizolvat sub sigla PNL care, la rândul lui, nu se simte prea bine – ceea ce e rău pentru dreapta românească.
Am acceptat ulterior să fondez un nou partid, crezând că Traian Băsescu, omul care a reuşit să coaguleze în jurul lui ce era mai bun în societatea românească, își dorește cu adevărat un partid altfel, reformist și angajat într-o opoziție curajoasă. Toţi prietenii mei intelectuali au susţinut valorile pe care le-a promovat Traian Băsescu: anticorupția, atlantismul, reforma învățământului, a sănătății, a justiției. Din păcate, s-a dovedit că experimentul Mişcarea Populară a fost un eşec – nu electoral, pentru că a reuşit să ajungă în Parlament, ci moral. Contrazis uneori de propriul partid, Traian Băsescu pare să susțină azi ceea ce combătea ieri.
Ultima încercare de construcție politică a fost la fel utopică. Am creat un mic partid reformist, M10, dar se pare că societatea românească nu avea nevoie nici de el, la vremea respectivă.
„Publicul românesc preferă mita electorală, vrea să fie minţit frumos, nu suportă adevărul”
O ultimă încercare sau cea mai recentă încercare de a face politică?
Cred că am încercat destul. Devine şi penibil, de la un punct încolo. Dacă tot încerci şi nu reuşeşti, probabil că e o problemă şi la tine, nu doar la ceilalţi. Poate că nu am fost destul de abil sau de perseverent în politică. Am făcut trei încercări, toate oneste. Am luptat alături de aceiaşi oameni (Monica Macovei, Teodor Baconschi, Mihai Neamţu, Daniel Funeriu, Mihai Răzvan Ungureanu) şi am menţinut aceleaşi valori, dar nu am reușit să închegăm o mișcare de dreapta durabilă. Viaţa politică românească a demonstrat că nu are nevoie de noi.
Am rămas deci cu un partid național-socialist abuziv, dar larg plebiscitat, plus o serie de sateliți, cu un partid liberal în criză de leadership și de idei, și cu acest USR care, în ciuda unor oameni admirabili de dreapta, precum Clotilde Armand, pare că-și dorește să devină noua stângă. Eu nu mă regăsesc în oferta politică actuală, deși am votat și voi vota mereu cu dreapta sau cu simulacrele ei, în speranța că poate exista opoziție la PSD.
„Deși nu e evident acest lucru, intelectualii au avut câştig de cauză în România”
Eşecul, aş spune, nu ţine de dumneavoastră. Au fost şi alţi intelectuali care au încercat să facă politică, unii fondând partide (de exemplu, Nicolae Manolescu a fondat Alianţa Civică, Cosmin Alexandru – URR, Mihai Neamţu – Noua Republică, Mihai Răzvan Ungureanu – Forţa Civică), alţii implicându-se în construcţiile politice fondate deja. La modul general vorbind, toţi au eşuat politic. De unde aceste incompatibilităţi între intelectuali şi politică?
Intelectualii au eşuat adesea în politică fiindcă vor o politică a valorilor, maximalistă moral, coerentă doctrinar, inspirată de valori și principii, nu doar de interese personale sau de grup. Or, din păcate, publicul românesc preferă mita electorală, vrea să fie minţit frumos, nu suportă adevărul. Pe de altă parte, partidele au oroare de intelectuali, pentru că aceștia le pun în faţă un fel de oglindă a propriei nevrednicii. Totuși, să recunoaștem că și intelectualii pot fi ipocriţi şi antipatici, iar unii predică principii morale, dar uită de ele la prima funcţie.
Totuși, deși nu e evident acest lucru, intelectualii au avut câştig de cauză în România, fiindcă ideile susținute în spațiul public s-au impus în mare măsură. Ani de zile am cerut anticorupţie şi iată că acum se face. Ani de zile am vorbit despre Europa şi am susţinut democraţia, valorile europene; iată că le avem. Ani de zile am cerut libertate economică şi iată că funcționează cota unică. Am cerut liberalizarea pieței politice; ideea nu e dusă până la capăt, dar se pot înfiinţa mai uşor partide. Aceste lucruri bune sunt rodul unei lupte de idei pe care noi am câştigat-o. Deci, ideile lui Manolescu sau ale Anei Blandiana din anii ‘90, ideile celor care au fost alături de Băsescu, în anii 2000, au câştigat în societate. E o victorie de etapă, deci putem fi şi optimişti. Până la urmă, cine să aibă idei bune, dacă nu oamenii care se îndeletnicesc cu gânditul?
„Lumea nu înţelege că, dacă vrei să sprijini idei și valori, trebuie să sprijini şi oamenii care le promovează”
Totuşi, intelectualii care vor să facă politică nu doar că sunt respinşi de clasa politică, dar nu reuşesc să coaguleze în jurul lor nici majorităţi semnificative ale electoratului. Sunt oameni cu pregătire solidă, cu o incontestabilă competenţă profesională, care au pierdut competiţii electorale în faţa unor indivizi mediocri care, unii dintre ei, s-au mai dovedit ulterior a fi şi corupţi. De ce?
Sunt mai multe explicaţii. Ca să câştigi alegerile, nu e destul să fii principial. Am făcut o campanie splendidă la Cluj, în 2012: am fost de dimineaţa până seara pe străzi, am întâlnit 10.000 de oameni, peste 7.000 m-au votat, ceea ce a fost foarte mult, însemnând dublul scorului partidului, la vremea respectivă. Cu toate aceastea, a intrat în Parlament un ins șters, despre nu s-a auzit nimic şi nici nu se va auzi. Nu face nimic în Parlament, de trei mandate.
Alegerile nu se câştigă doar având idei. Se câştigă şi făcând porcării de culise, pe care nu le-aş fi făcut nici dacă aş fi avut cum. Asta înseamnă semnături ale unor oameni inexistenţi, încolonarea la vot a unor oameni din zone amărâte, turism electoral organizat, cumpărat presă, campanii de denigrare a adversarilor, intoxicări vârâte în cutia poştală, publicitate outdoor scumpă – iar toate acestea costă bani, la care nu am avut acces şi nu am fost dispus să fac compromisuri pentru a-i obţine. Lupta a fost, deci, inegală.
Dar, cum spuneam, faptul că nu am câştigat nu înseamnă că ideile noastre nu sunt bune. Ceea ce spunem de 20-25 de ani se întâmplă azi. Cred că trebuie să avem răbdare, să fim perseverenţi. Unii, în politică, alţii, în domeniul ideilor.
De ce au eşuat multe partide mici, deşi pornesc la drum cu oameni integri şi cu dorinţa – sinceră, părea, raportată la trecutul acestor oameni – de a schimba lucrurile în bine?
În primul rând pentru că, adesea, sunt partide de lider, concepute ca proiect personal, având capacitatea să ducă doar un om sau doi. Am văzut multe partide de acest gen și am făcut parte din două. Ele eşuează până la urmă din cauza incapacităţii liderului de a promova mult mai mult decât pe sine însuşi.
Apoi, din cauza lipsei de motivaţie. Sunt mulţi oameni care, pentru a face politică, îşi abandonează pur şi simplu profesia; şi eu, trei ani de zile, mi-am pus între paranteze o carieră academică, implicându-mă în viaţa politică. Dar oamenii mai trebuie să şi trăiască. Oamenii care fac politică de jaf, în marile partide, sunt direct motivaţi financiar; noi, care nu am atins un ban din politică, ci am cheltuit resurse proprii pentru politică, la un moment dat nu mai putem.
Lumea nu înţelege că, dacă vrei să sprijini idei și valori, trebuie să sprijini şi oamenii care le promovează. În România, însă, oamenii nu prea sprijină partidele. Ca urmare, sunt reprezentaţi de profesioniştii politicii, cei care fac afaceri cu statul, pentru că aceia sunt motivaţi și din asta trăiesc. Ca atare, şi publicul ar trebui să iasă din ipocrizie şi să înţeleagă că oamenii politici trebuie sprijinţi. Dacă crezi într-o valoare, atunci trebuie să-l sprijini pe cel care îţi reprezintă valoarea. Dacă nu o faci, valoarea ta nu va fi reprezentată politic.
„Cred în capacitatea unora dintre prietenii mei, și poate chiar a mea, de a mai face politică”
Sunteţi, deci, ferm decis să nu mai încercaţi încă o dată? Vă întreb, gândindu-mă că în situaţia dumneavoastră sunt destui oameni valoroşi, cu o carieră profesională solidă, oameni care inspiră încredere şi care, în momentul de faţă, sunt în afara scenei politice.
Să nu spunem niciodată lucruri categorice… deşi eu cam am tendinţa să o fac. Nu ştiu ce îmi va mai oferi viaţa, ce lucruri revoltătoare se vor mai întâmpla și mă vor scoate din nou din bibliotecă.
Cred, însă, foarte mult în capacitatea unora dintre prietenii mei, și poate chiar a mea, de a mai face politică. Cred, de pildă, că prietenul meu, Mihai Neamţu, mai are un cuvânt de spus în politică şi energia de a o face. Alţi prieteni de-ai mei au fost atât de scârbiţi, încât nu cred că se vor reîntoarce.
În ce mă priveşte, nu am a mă plânge. Nimeni nu mi-a făcut porcării; în clipa în care am simţit că ceva nu este în regulă, m-am retras singur. Nu pot spune că politica m-a scârbit, nici că nu mai cred în lucrurile pe care le-am susținut; dimpotrivă, cred în ele mai mult ca oricând, dar nu cred că mă voi mai implica în fondarea unui partid nou. Poate voi mai face parte dintr-o mişcare, cine ştie, dacă se va crea una în care să mă simt reprezentat valoric, intelectual, politic. Dar să o iau eu însumi, iarăşi, de la zero, fondând din nou un partid, e puţin probabil.
Interviu publicat şi în TIMPOLIS.
Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News
Papahagi a luat o sinecură de la Caconschi lingușind regimul securistului Băsilă. El a eșuat pentru că a lingușit un securist, nu din maximalism moral ci din lipsă de morală. Poporul și-a dat seama ce lingușitori sunt și i-a decartat. Nu morală ci gașcă sinecuristă abonată la securistul Petrov pentru funcții