Horia Roman Patapievici: „Uităm că lumea în care trăim nu este doar a politicii, care ne deprimă și îngrijorează, ci și lumea în care viața noastră e o permanentă sărbătorire a darurilor lui Dumnezeu”


Sunt mai mult de șase ani de când s-a retras din viața publică și vreo opt de când a refuzat să mai scrie vreun text civic. Pentru că Horia Roman Patapievici a trăit personal ceea ce numește anii urii, în care ura pentru el, numit unul dintre „intelectualii lui Băsescu”, ajunsese la apogeu. Despre experiențele acestea s-a hotărât să vorbească public într-un volum pe care l-a numit chiar așa, Anii urii, și care va apărea la Humanitas.

Dialogul nostru a pornit de la „Anii urii” și s-a încheiat cu o discuție despre Paradis – temă abordată în cel mai nou volum al său, publicat recent de Humanitas, deși „e greu să scrii un Paradis când toate aparenţele te îndeamnă să scrii o apocalipsă”. Între cele două „borne”, am vorbit despre resorturile urii și cei care o pun în funcțiune, despre România și clasa ei politică, în an centenar, despre naționalism și patriotism, despre pericolele care ne amenință țara și Europa, despre corectitudinea politică și ideologii ce riscă să deconstruiască Europa.

 

 

„Ura nu s-a disipat. Ea a rămas”

CV Horia Roman Patapievici

S-a născut la 18 martie 1957, în Bucureşti.

Are studii de fizică (1977 – 1981). A fost cercetător ştiinţific (1986 -1994), asistent universitar (1990-1994), director de studii (1994-1996), membru în Colegiul Consiliului Naţional pentru studierea Arhivelor Securităţii (2000 – 2005), director al revistei Idei în Dialog (2004–2009),  preşedinte al Institutului Cultural Român (2005 – 2012).

A susţinut cursuri de istoria ştiinţei şi de istoria ideilor, la Universitatea Bucureşti.

Din 2015 este preşedinte Artmark.

Este membru al Grupului pentru Dialog Social, al Uniunii Scriitorilor din România și al PEN Club, membru de onoare al Institutului Ludwig von Mises – România și membru fondator al Societăţii Academice Române şi al Grupului de Cercetare a Fundamentelor Modernităţii Europene (Universitatea Bucureşti şi New Europe College).

A debutat în presă în 1992, la Contrapunct. A avut colaborări la Revista 22, LA&I, Dilema, Orizont, Vatra, Secolul 20. Rubrici permanente la Revista 22 (1993-2003), LA&I (2003-2004) şi Dilema Veche (2004-2005) și la Idei în Dialog (2004-2009). A fost editorialist la Evenimentul Zilei (2006-2010).

Cărţi publicate: „Cerul văzut prin lentilă”, (Nemira, 1995); „Zbor în bătaia săgeţii”, (Humanitas, 1995), traducere în engleză: „Flying against the Arrow”, CEU Press, 2002. Politice, Humanitas, 1996, și în maghiară: Nézz vissza haraggal. A románokról – roman szemmel! (Az előszót Konrád Göyrgy írta), Pont/Kiadó, Budapest, 1997; „Omul recent”, Humanitas, 2001 (Premiul Uniunii Scriitorilor pentru eseu; Premiul revistei Cuvântul; Premiul AER pentru eseu), tradus în spaniolă: „El Hombre reciente”, Áltera, Madrid, 2005; „Ochii Beatricei”, Humanitas, 2004 (Premiul Uniunii Scriitorilor pentru eseu), tradus în italiană: „Gli occhi di Beatrice. Com’era davvero il mondo di Dante?”, Bruno Mondadori, Milano, 2006, în spaniolă: „Los ojos de Beatriz. ¿Cómo era realmente el mundo de Dante?”, Siruela, Madrid, 2007; „Discernământul modernităţii”, Humanitas, 2004; „Despre idei şi blocaje”, Humanitas, 2007 (cu o nouă prefaţă, reluat cu titlul „De ce nu avem o piaţă a ideilor”, Humanitas, 2013); „Ultimul Culianu”, Humanitas, 2010; „O idee care ne sucește mințile” (în colaborare cu Gabriel liiceanu și Andrei Pleșu), Humanitas, 2014; „Partea nevăzută decide totul” (Humanitas, 2015) și „Două eseuri despre Paradis. Şi o încheiere” (Humanitas, 2018).

Traduceri (în colaborare): David Bohm, „Plenitudinea lumii şi ordinea ei” / „The Wholeness and the Implicate Order”, Humanitas, 1995.

Emisiuni TV realizate:Idei în libertate”, pentru TVR Cultural, 2002-2005 (Premiul Consiliului Naţional al Audiovizualului, CNA, pentru cea mai bună emisiune culturală a anului 2003 și Marele Premiu al Asociaţiei profesioniştilor de televiziune, APTR, 2004) și „Înapoi la argument”, pentru TVR Cultural, 2006–2012.

(Sursă CV: Humanitas)

Domnule Patapievici, lucraţi, înţeleg, la un volum intitulat Anii urii. De ce scrieţi această carte după atât de mult timp de la momentul în care eraţi linşat mediatic, în care eraţi scuipat, pe stradă, în care unii ajunseseră să pângărească mormântul tatălui dumneavoastră şi chiar să vă dorească moartea?

Volumul Anii urii e încheiat, dar am dorit să public, mai înainte de această analiză a urii, o reafirmare a principiului paradisului. Uităm, totuși, că lumea în care trăim nu este doar lumea politicii, care ne deprimă și îngrijorează, și ne face claustrofobi, ci și lumea în care noi suntem vii, iar viața noastră e o permanentă sărbătorire a darurilor lui Dumnezeu. Înainte de lumea vieții noastre politice și publice, de care suntem agresați și înecați, am dorit să reafirm, prin acest volum, Două eseuri despre Paradis. Şi o încheiere, lumea vieții noastre profunde, aceea care, după părerea mea, e pură splendoare.

Mă întrebați de ce revin la anii urii, în volumul de care ați amintit? Din două motive. Unul este că am remarcat că ura nu s-a disipat. Ea a rămas. Ceea ce s-a construit atunci ca ură împotriva lui Traian Băsescu şi împotriva aşa-numiţilor băsişti de fapt a rămas cu noi şi după ce obiectul acestei uri a dispărut. Asta înseamnă că ea trebuie explicată, ca mecanism politic şi social. Al doilea motiv este acela că vreau să pun la dispoziţia cititorilor ce am scris în acea perioadă, să judece singuri dacă, aşa cum am fost zugrăvit, am fost sau nu un adulator al lui Traian Băsescu. Textele dovedesc că nu.

 

Pare că nu reuşim să ieşim din anii urii, şi asta, nu de azi, de ieri. Polarizarea pro-anti, cu frecvente puseuri de ură, este resimţită şi la nivel de societate. S-a manifestat în aceşti ultimi aproape 30 de ani în diverse faze, în anii 90, în anii 2000, şi pe diferite teme: anticomunism, băsism, anticorupţie, iar mai nou, pe tema Referendumului pentru familie, care a scindat societea printr-un val de ură şi venit din partea ambelor tabere. De ce nu ne putem vindeca de ură?

Întrebarea este: unde se articulează ura în formularea pozițiilor publice ale oamenilor? Pentru că ura apare ca un mediator sau ca un intermediar între ceea ce gândește omul şi felul în care el își socializează opiniile: analizată în funcționarea ei, ura îmi apare ca fiind interfața prin care opiniile oamenilor devin publice. Or, care e geneza ei? În orice societate normală, oameni diferiţi ajung să aibă opinii diverse privind diferite chestiuni de interes public. O societate normală este societatea în care poziţiile ireconciliabile se pot exprima în spaţiul public fără transformarea în duşmani a celor care le împărtăşesc. Ce înseamnă asta? Înseamnă, într-o societate normală, că cel diferit nu este automat transformat în inamic, iar  adversarul nu devine, pentru că este opus, un duşman cu care nu se poate coabita. Dimpotrivă, în societățile în care apare ura, ca mediator între opiniile private și socializarea lor în convingeri publice, adversarul este imediat confecționat ca dușman. Asta înseamnă că nu mai poţi ajunge în situaţia de a spune „suntem de acord că diferim în această privință”, „we agree to disagree”, și ne putem vedea de treabă păstrându-ne și respectul de sine și admiterea diferenței celuilalt.

Prin ură, momentul în care dezacordul este constatat este imediat urmat de constatarea că dușmanul există, iar existența lui nu ne mai lasă să dormim liniștiți. Ura este cea care transformă adversarul în duşman. Și, cum esența dușmanului este că nu se poate trăi cu el în același spațiu, pașii următori sunt diabolizarea lui publică și apoi exterminarea lui: la început simbolică, prin distrugerea imaginii sale publice (ceea ce în cultura juridică anglo-saxonă se numește „character assassination”), apoi efectivă, prin eliminarea sa dintre vii, adică dintre oamenii frecventabili.

 

„Spre deosebire de Iliescu, detestat politic, Traian Băsescu a fost confecționat ca dușman și urât ca persoană”

Aţi evocat mai multe instanţe de-a lungul timpului, după 1989, în care ura a făcut ca opiniile divergente să fie transformate în opinii ale duşmanului. Dar dacă le analizăm pe fiecare, mă întreb dacă a fost ură sau altceva?

Să începem cu Ion Iliescu. Întrebarea este: a fost urât Ion Iliescu sau a fost doar detestat politic? Dacă ar fi fost urât, atunci persoana sa fizică ar fi fost, simbolic vorbind, asasinată. A fost? Nu cred. Iliescu a fost detestat cu pasiune, dar detestat politic. Motivul, el însuși, era politic: e vorba de politica sa pro-rusească din primii ani de după 1989, de încăpățânarea sa de face din țara unei revoluții anticomuniste patria unui socialism cu față umană și așa mai departe: faptul că ne-a menţinut în consecinţele regimului comunist, pe care voia să îl amelioreze, nu să îl distrugă, că a funcţionat ca o frână în calea integrării noastre în spaţiul euroatlantic, că a inventat mineriada ca instrument de timorare și dominație politică, că a produs, în 1991, acel scandalos proiect de Tratat de prietenie cu URSS, care a devenit caduc numai prin desființarea URSS ca obiect de drept internațional, în decembrie 1991. Vă amintiți că noi făcuserăm, prin ministrul de Externe de atunci, Adrian Năstase, toţi paşii în vederea ratificării unei tratat fundamental îndreptat împotriva intereselor noastre naționale, aflat în consecința atât a liniei politice, definite de Ion Ililescu prin afirmația „Ceauşescu a întinat idealurile nobile socialismului”, cât și a menținerii noastre în sfera de influență rusească. Această politică a stârnit nu doar dezaprobarea, ci, pe bună dreptate, disperarea multora.

Spre deosebire de Iliescu, care a fost detestat politic pentru că a frânat mersul occidental al României, Traian Băsescu a fost urât pentru că este Traian Băsescu. El a fost confecționat ca dușman și urât ca persoană (pentru că e marinar, că e tătar, că hăhăie, că lovește copiii, că merge la nunțile țigănești, că înjură, că e ceacâr și așa mai departe). Care au fost criticile politice la adresa lui? La începutul primului mandat, când a fost prima oară suspendat, niciuna. Toate discuţiile erau legate de persoana lui. Traian Băsescu a fost instrumentat ca obiect personal al urii. Iar băsiştii erau şi ei urâţi, ca oameni. Cred că e o distincţie importantă.

 

Cred că valul de ură la adresa lui Traian Băsescu a fost declanşat în momentul în care, în Parlamentul României, decretase comunismul ca regim ilegitim şi criminal.

Da, imediat după prezentarea în Parlament a Raportului de condamnare a regimului comunist din România, Parlamentul a decis înființarea acelei comisii puse sub conducerea lui Dan Voiculescu, care avea ca sarcină să găsească motive de a suspenda un președinte pentru care nu existau motive legale de suspendare. A urmat votul celor 322 – prima variantă a ceea ce, cu prilejul celei de a doua suspendări, a devenit alianța dintre PSD și PNL sprijinită de UDMR, odioasa USL – , care a decis, fără nicio motivație constituțională, suspendarea președintelui, care apoi a fost infirmată prin referendumul din 19 mai 2007. Anii urii au început atunci, au culminat cu revărsarea de ură din anul sinistru 2012, anul afirmării gangsterești a USL, și continuă și azi: toată opera de demolare a justiției și de anexare a instituțiilor statului la puterea PSD-ALDE (susținută de UDMR) e continuarea programului USL din 2012, care găsește aprobare tacită în societate tocmai prin divizarea de ură care a fost produsă în mod decisiv atunci și care a fost activ preparată prin discursul urii în perioada 2007-2014 – perioadă pe care o numesc, în carte, anii urii.

 

„Tăriceanu şi Dragnea nu fac politică, ei au transformat desemnarea dușmanului în politică”

Adică, ura este alimentată de oameni politici?

Da, prin discursul care îl exclude din lumea normală pe cel de opinie diferită. Ați observat poate că Tăriceanu, al doilea om în stat, nu face politică decât prin intermediul identificării dușmanilor, iar politicile lui constau în separarea de ei și în eliminare. La fel, falanga din PSD care, urmând fidel și agresiv politica dezastruoasă promovată de Dragnea, practică fără inhibiții un discurs al urii. Ei nu fac politică, ei au transformat desemnarea dușmanului în politică.

Firește, la politicieni se adaugă televiziunile de tip Antena 3. Antena 3 continuă să fie un model, niciodată sancționat de CNA, de manipulare a informațiilor, de partizanat militant imoral și de promovare deschisă la ură împotriva celor diferiți. Prin politicieni și aceste mass media, ura a ajuns să fie un bun comun al întregii societăți, în sensul că societatea s-a deprins să-și manifeste divergențele, oricare ar fi ele, prin socializarea urii. De aceea rezolvările la divergențe sunt căutate nu în zona negocierii și cooperării, ci în zona confecționării dușmanului și a eliminării lui. Politicienii desemnează dușmanii, presa îi face intolerabili, iar societatea se divide în tabere care se urăsc reciproc și pândesc cu aviditate îndârjită momentul în care s-ar putea descotorosi de ei. Crin Antonescu, Victor Ponta și agitatorii USL i-au arătat cu degetul pe „băsiști” ca dușmani (ca anti-români, ca fasciști, ca perverși, ca delapidatori, ca oameni venali, cumpărați cu bani grei și privilegii nerușinate de Băsescu etc.), Antena 3 a răspândit despre „băsiști” informații false și caracterizări infamante, iar societatea a preluat în interiorul ei, prin diviziunile create în ea de această incitare, tensiunea insuportabilă a urii, care cere o rezolvare imediată a conflictului care o alimentează: așa se naște violența și așa s-a ajuns la actele de agresiune verbală și fizică împotriva celor numiți, în mod odios, „băsiști”. Nu Ponta m-a scuipat pe stradă și nici Antena 3 nu le-a cerut vreodată asta telespectatorilor. Dar și USL și Antena 3 m-au desemnat ca dușman al poporului și antiromân pervers, iar oamenii intoxicați cu ură au făcut restul.

 

„Diabolizarea mea a fost făcută prin asasinarea mea morală și civilă”

Politicienii le-au cultivat ura la adresa dumneavoastră, prin vehicule media pe care le deţineau sau pe care le controlau.

Da. Diabolizarea mea a fost făcută prin asasinarea mea morală și civilă. În poveștile lor despre mine, eu eram detracatul: lingușitorul, perversul, profitorul, dușmanul culturii române, cel care duce cu banii luați de la gura oamenilor sărmani, prin ICR, o politică băsistă în lume. Cultura română fusese împărțită, de ei, în băsistă și normală, adică națională. Eu, la ICR, aș fi eliminat de la promovare cultura națională, optând să promovez, din motive de antiromânism și ca să o distrug, cultura băsistă degenerată, care pentru ei era formată, la grămadă, din Mircea Cărtărescu și poneiul roz. Vă dați seama,  transformarea unui mare scriitor și a culturii de artă stradală în epitomuri ale băsismului… să sparie gândul…

 

Iată că ICR, acum, nu mai promovează „băsişti toxici”, „duşmani ai poporului”, de genul lui Mircea Cărtărescu. Finanţează volume publicate de premieri condamnaţi penal, coordonatori de doctorate plagiate, volume girate de Academia Română…

Şi nimeni nu pare să vadă în asta vreo problemă. Niciunul dintre organele de presă care, pe vremea când conduceam eu ICR-ul, trepidau să afle cum e cheltuit banul public la ICR, nu dă doi bani pe felul în care sunt cheltuiți banii publici acum. „Băsiștii” de la ICR erau problema, nu grija de banul public. Să urmăriți dacă, de pildă, în Observatorul cultural sau pe site-ul Cotidianul.ro, va apărea ceva referitor la acest lucru. Nu va apărea, cum n-a apărut nici că Buzura i-a publicat lui Ion Iliescu cărțile la ICR pe banii statului, și în română și în limbi străine, nici că el însuși și-a publicat la ICR pe bani publici, ca mai târziu Marga, propriile cărți. Nu, nu principiile contează, ci „băsiștii”, Traian Băsescu. Ei sunt problema, ca odinioară evreii, pentru antisemiți.

 

„Clasa politică se comportă ca o elită de pradă”

Suntem în anul Centenarului Marii Uniri. Cum vedeţi, acum, România?

P.P. Carp a spus în 1918, când în mod imprevizibil s-au prăbuşit şi Imperiul de la Răsărit, care ne răpise Basarabia în 1812, şi Imperiul de la Apus, care ne luase Bucovina în 1775 și de care ţinea, prin asocierea cu regatul maghiar, Transilvania, „România are atâta noroc, încât nu are nevoie de oameni politici”.

Părerea mea, privind evoluția țării noastre după 1989, este că mai bine i-ar fi fost României să nu aibă deloc oameni politici, dar nu în sensul în care argumentase, cu spirit, P.P. Carp, pentru că ţara are prea mult noroc, ci în sensul că, avându-i, țara a avut mai mult de tras decât ar fi avut fără ei. Politicienii ne-au frânat, nu au ajutat progresului societății noastre. Doar cu libertate și cu legi limpezi de sancționare a abuzului, ne-am fi dezvoltat mai mult, mai armonios și mai rapid. Clasa asta politică pe care o avem e ca o povară care crește pe măsură ce mergem mai departe: găsești în ea tot ce era mai rău, mai egoist și mai nerușinat și în politicienii interbelici, și în nomenclaturiștii comuniști. De fapt, clasa noastră conducătoare nu se comportă ca o elită politică, ci ca o elită de pradă. Ei prăduiesc, nu guvernează. Nu știu să guverneze decât prăduind.

 

„Clasa noastră politică e aleasă, dar nu are mandat să abuzeze”

Dar această clasă politică nu e o oglindă a întregii societăţi, de fapt a majorităţii ei?

Da și nu. Da, pentru că membrii clasei politice sunt aleși. Nu, pentru că, tehnic vorbind, ei nu reprezintă. Gândiți-vă: credeți că există vreun om din țara asta care să fi ales vreun parlamentar ca să-l reprezinte în Parlament sau la guvernare furând sau distrugând Justiția sau făcând troc de funcții sau funcționând, în numele său, în grupuri infracțional organizate? Sigur nu. Prin urmare, aleșii, la noi, nu reprezintă, ci se reprezintă pe ei înșiși, într-un chip venal și nerușinat. Clasa noastră politică a rupt pactul de reprezentare politică pe care ar fi trebuit să îl aibă cu societatea românească. Clasa noastră politică e aleasă, e adevărat, dar nu are mandat să abuzeze. De aceea, spun că deși e aleasă, clasa noastră politică nu e oglinda societății, deoarece, rupând pactul de reprezentare, ea încetează să mai fie reprezentativă. Nu e oglinda majorității, pentru că ea fură, în timp ce majoritatea nu fură. Ea, în majoritate, își abuzează funcția; în timp ce numai o minoritate a societății noastre abuzează legile. Nici un om din țara asta n-a votat vreodată un parlamentar ca acesta să-l fure sau să-l batjocorească făcând legi în disprețul lui, menite să-i confere (lui, parlamentarului) imunitate pentru toate abuzurile sale, trecute, prezente și viitoare.

 

Aşa e, dar pe de altă parte, au votat partidele care, de mulţi ani, livrează semidocţi, lichele, corupţi, care au rezonat cu aceşti oameni, punându-i pe listele electorale şi în funcţii publice şi chiar i-au apărat în faţa Justiţiei, inclusiv modificând legi în favoarea lor.

Vreți să spuneți că oamenii nu au învățat lecția. E adevărat. Dar explicația nu stă în faptul că cei care ne conduc pentru că i-am ales ar fi oglinda societății, ci în existența rețelelor de dependență pe care acești conducători le-au creat și le întrețin, cu scopul de a-i ține pe oameni dependenți de ei, de puterea lor și de subzistența pe care le-o oferă, de cele mai multe ori în mod mizerabil. Eu insist asupra faptului că România s-a dezvoltat remarcabil de mult în acești ultimi treizeci de ani, iar acest lucru s-a petrecut în ciuda acestor oameni. Fără ei am fi fost azi mult mai bine și mai departe. Întreținerea lor și gestionarea conflictelor pe care existența lor le generează este foarte costisitoare pentru societatea noastră. Tăriceanu, Dragnea și toți ca ei costă foarte mult. De fapt, costă cât nu ne permitem. Iar asta se vede în termeni de retard al dezvoltării. Retardul nostru, ca societate, este direct proporțional cu prosperitatea lor, ca elită conducătoare de pradă.

Cu toate acestea, comparând România anului 1990 cu cea de acum, vedem o altă țară. Teza mea este că țara s-a dezvoltat în pofida clasei politice, nu datorită acesteia, uzând în special de, pe de o parte, resursele sale interne, furnizate de creșterea libertății și de apariția unui nou regim, legal, de proprietate, și, pe de altă parte, de contaminarea noastră cu spațiul economic, legal și instituțional al Occidentului euro-atlantic.

 

Cum ar arăta un portret succint la clasei politice care conduce România la Centenar?

Este o rușine. De la primul-ministru până la șefii Camerelor, trecând prin miniștrii și șefii/membrii comisiilor de specialitate din Parlament, această clasă politică arată respingător, iar acțiunile ei creatoare de anomie și instigatoare la hoție sunt dezgustătoare.

 

„Elitele nu numai că nu sunt la înălţimea momentului istoric, dar jocul lor politic e iresponsabil”

Care credeţi că e cel mai mare pericol care pândeşte acum România?

Cel mai mare pericol este să rămânem în afara reașezării istorice care se produce în momentul de faţă în toată lumea. Dacă ne uităm la geopolitica lumii, vedem că prăbușirea URSS, cu excepția episodului iugoslav, nu a condus la nicio reașezare tectonică a lumii. Totul a fost conservat în forma lăsată de prăbușirea URSS, până la câteva rectificări de frontiere și o redistribuire a zonelor de influență. Dar raporturile de forță au rămas, în structura lor, neschimbate. Marile blocuri s-au conservat (SUA, Japonia plus Occidentul, Rusia, China, Israel, Orientul mijlociu cu fisura șiiți/sunniți etc.), în raporturi de forțe similare. Acestea au început să se schimbe după 11 septembrie 2001: atacul musulman împotriva Americii a dat semnalul fisurării tectonicilor din geopolitica lumii. Politica Rusiei în Ucraina, axa Rusia, Turcia, Iran în Orientul mijlociu, cu repercusiuni asupra Mării Negre, marșul Chinei spre dominarea mărilor din jur în detrimentul influenței americane și spre colonizarea economică a lumii, prezența la Casa Albă a unui președinte ostil ideologiei care domină de douăzeci de ani Statele Unite și care a devenit între timp ideologia oficială a Uniunii Europene, reapariția politicii de forță și fărâmițarea multilateralismului, toate acestea reașază câmpul de forțe care determină raporturile de putere între țări, stabilind noile zone de tampon, inclusiv noile dependențe, independențe și frontiere ale statelor.

În această reașezare tectonică, România trebuie să-şi găsească un loc corespunzător intereselor noastre naţionale. Timpurile sunt primejdioase, iar atuurile noastre, modeste. În aceste condiții, ce face clasa noastră conducătoare? Consumă toate resursele politice ale țării, riscând să-i ruineze sistemul legal, pentru salvarea de la pușcărie a penalilor din partide. De ce o fac? Pentru că penalii sunt importanți. Și de ce sunt importanți? Deoarece penalii constituie osatura partidelor. Iresponsabilitatea elitei noastre politice nu e egalată decât de precaritatea intelectuală a reprezentanților ei. E o tragedie, ce se întâmplă cu noi. Parcă niciodată în istoria noastră atât de mulți nu au depins atât de mult de oameni atât de răi și de imbecili.

 

Se marşează mult pe naţionalism, şi nu unul civic-liberal, ci unul care ne rupe de exterior, invocând o suveranitate prost pusă în context. De altfel, roadele discursului par că încep să se vadă. Zilele trecute, au fost date publicităţii rezultatele celui mai recent Eurobarometru care arată că doar 49% dintre români mai cred că apartenența la UE e bună.

Se vede clar că suntem într-o conjunctură în care elitele nu numai că nu sunt la înălţimea momentului istoric, dar jocul lor politic e iresponsabil. Sacrifică viitorul ca să-și scoată din penal trecutul și să-și asigure, astfel, dominația asupra prezentului.

 

„Absenţa patriotismului din politică este o patologie”

Din cauza acestui naţionalism exacerbat – promovat, în anii 90, de PRM, PUNR, Vatra Românească, apoi, readus pe agenda publică de USL, menţinut de PSD –, cum ar trebui să ne raportăm la noţiunea de patriotism?

Absența patriotismului din politică este, cred, o patologie, aşa cum o patologie este absenţa dragostei faţă de familie, în viața oricărui om. Patriotismul este atașamentul înnăscut, natural – deci nu are nevoie de nicio justificare ideologică sau filosofică – faţă de originea vieții tale, reflectată în comunitatea în mijlocul căreia te-ai născut. Această comunitate, care este o comunitate de destin, se manifestă prin câteva dimensiuni.

Prima este dimensiunea lingvistică. Orice om se naște în interiorul unei limbi, care este limba vorbită de comunitatea primă. Țara e în mod fundamental limba. Limba maternă este limba primei și celei mai adânci familiarități cu sine a omului. Este și limba primei ocrotiri. În limba maternă găsim refugiul cel mai intim și tot în limba maternă cădem pe gânduri. Ceea ce ne dă de gândit se articulează ca gândire cel mai bine în limba maternă. Limba pe care o vorbește intimul nostru este maternă și nu paternă, deoarece mama, nu tatăl, este prima ocrotire a omului. Felul în care ocrotește mama e diferit de felul în care ocrotește tatăl: mama te naște și îți dă viață; tatăl nu te naște și nu îți dă viață.

A doua dimensiune a faptului de a aparține unei țări este dimensiunea comunitar-lingvistică. Dacă dimensiunea limbii furnizează intimul lumii (interioare și exterioare), dimensiunea comunitar-lingvistică reflectă formarea structurilor moral-sufletești ale integrării. Acestea se dezvoltă prin familie şi prin interacțiunile de joacă cu copiii. Structurile moral-sufletești de integrare în lume sunt extrem de profund sădite în noi. Ele dau, în mare măsură, caracterul de „român”, după care ne recunoaștem unii pe alții și după care suntem recunoscuți de alții. Este un anumit fel de relaționare, dificil de descris în vorbe, dar ușor de sezisat sufletește atunci când eşti în străinătate. Când lipsește, îl poţi simți mai bine. Și tot atunci, când îți lipsește, îl poți aprecia la justa lui valoare. Și limba, și structurile moral-sufletești de integrare sunt „instinctive”.

A treia dimensiune este „conștientă”: e vorba de dimensiunea culturală, care se învață conștient: prin educația primită în familie, în școală, în societate, dar și prin educația pe care singuri ne-o facem, în procesul cultivării sufletului.

Experiența umană a apartenenței la o ţară este foarte profundă, atinge ori mobilizează niveluri biologice, deşi, evident, dimensiunile ei definitorii nu sunt biologice. Poți fi român, în sensul definit de mine, de orice etnie și rasă. Globalizarea va face tot mai normale formulele unor români chinezi, români negri sau români arabi (orice ar însemna faptul de a fi negru ori arab), dacă aceștia se vor naște, copilări și forma într-un mediu românesc, în România. Românii evrei, românii armeni, românii greci, românii albanezi, românii ruși sunt alte formule de români, perfect valabile, care, de-a lungul istoriei, și-au arătat marea fertilitate umană și culturală.

Și patriotismul? Patriotismul îmi apare tot mai mult ca fiind, de fapt, nu atât o formă de iubire, cum se crede (iubirile sunt capricioase), cât una de consimțământ și de asentiment: a fi patriot înseamnă a consimți în mod activ la datoria morală care decurge din faptul de a aparține unei comunități de destin. A fi patriot înseamnă a-ți da asentimentul moral la faptul de a fi parte din destinul unei țări, care, el, destinul, atârnă de acest asentiment.

 

„Ghetoizarea creștinismului, din perspectiva istoriei ideii europene, e consternantă”

Trăim o situaţie interesantă şi, în egală măsură, îngrijorătoare: noul val care conduce Europa pare că renunţă la valorile pe care s-a clădit aceasta. Cum a crescut valul de dezinteres, chiar, în unele situaţii, de ură faţă de Biserică, faţă de religie, de valorile creştine, faţă de propriile rădăcini, în fond? Iar aceasta e o situaţie resimţită deja şi în România.

E o întrebare complexă, deoarece în răspunsul la ea sunt implicate, aparent, două procese. Unul este procesul istoric al secularizării creștinismului, celălalt este anticreștinismul programatic sau, cum l-a numit Joseph H.H. Weiler, „cristofobia” elitelor europene. Am spus „aparent”, pentru că, poate, însuși anticreștinismul face parte din secularizarea creștinismului și atunci am avea un singur proces. Oricum, procesul de decreştinare a Europei este în sine o pagină de filosofie a istoriei, care nu e ușor de scris ori descris. Mai limpezi, și pentru mine consternante, sunt măsurile instituționale de repudiere a creștinismului, luate cu intenție și sistem de elitele care domină de aproape douăzeci de ani instituțiile Uniunii Europene. De pildă, decizia Parlamentului European din 2003 de a nu menționa sub niciun chip creștinismul în Preambulul la Proiectul de Constituție europeană, nici măcar în chip de fapt istoric încheiat (de exemplu, prin formula „rădăcinile creștine ale Europei”). Apoi faptul, semnalat de Rémi Brague, tot în 2003, că noile criterii de eligibilitate pentru pozițiile de conducere ale Uniunii Europene, cele făcute în mod tacit să fie în acord cu corectitudinea politică, îi exclud pe creștinii practicanți (cazul respingerii candidaturii lui Rocco Buttiglione), ceea ce duce Uniunea Europeană în situația de a-i condamna pe creștinii europeni la excludere civilă. În fine, retragerea instituțiilor Uniunii Europene din neutralitatea liberală a statului modern și adoptarea progresismului ideologic și a politicilor identității ca doctrine oficiale ale Uniunii. În acest mod, prin abandonarea neutralității sale ideologice, „statul” european (termen prin care desemnez ansamblul format din instituțiile Uniunii Europene) devine ceea ce fuseseră regatele europene în secolele XVI-XVII, actori militanți în războaiele religioase de atunci. Atragerea statelor în războaiele religioase a fost o enormă eroare, care a distrus până la urmă arhitectura formată, la sfârșitul Evului Mediu, de regatele creștine. Statele trebuie să fie neutre în raport cu ideologiile care divizează societatea. Când statul impune întregului societății ideologia îmbrățișată numai de o  parte a ei, se creează premisele războiului civil, deoarece se revine la situația războaielor religioase din secolele XVI-XVII. Statele Unite, de pildă, sunt în plin război civil cultural de când politicile identității și corectitudinea politică au devenit ideologia receptă a clasei politice dominante. Uniunea Europeană le merge pe urme. Creștinismul, azi, în Uniunea Europeană, e ghetoizat: a fi creștin e, pentru tehnocrați și elitele progresiste, care domină Uniunea, a fi retrograd, a fi din trecut, a fi înapoiat, reacționar, ceva de care oamenii „buni”, adică progresiștii, trebuie să se separe prin excluderea celor „răi”, irecuperabili, a creștinilor, ca oameni înapoiați, din lumea bună a oamenilor viitorului. Ghetoizarea creștinismului, din perspectiva istoriei ideii europene, e consternantă, deoarece, cum știm cu toții, toți părinții fondatori ai unității europene au fost creştin-democraţi sau umaniști creștini. Cum ar privi Alcide De Gasperi, Robert Schuman, Konrad Adenauer și chiar Jean Monnet anticreștinismul care domină azi instituțiile europene?

Cu Europa s-a petrecut ceva ce s-a petrecut de fapt cu toată lumea occidentală: s-a produs o schimbare de generații ce a implicat o schimbare de raportare la valorile civilizației occidentale. Totul a început ca o afirmare a divertismentului, a unui nou tip de hedonism tineresc, ca o revendicare, făcută în special de adolescenți, a dreptului la libertate individuală și plăcere. Sexul și promiscuitatea au fost marile descoperiri ale anilor ’50 și ’60. Odată descoperite, au fost revendicate ca drepturi. Ce mi se pare extraordinar este că această răsturnare generală a tuturor valorilor, Umwertung aller Werte, cum i-ar fi plăcut lui Nietzsche să o numească (pentru că asta a și fost, în fond), a fost prezentată lumii ca o nouă modalitate de a ne distra. Revoluția contra-culturii s-a făcut ca divertisment, fiind prezentată lumii ca o nouă muzică (rock and roll, pop, hard rock, psychedelic, progressive, disco, punk etc.), o nouă vestimentație, o formă de familiaritate și dezinhibiție în relațiile sociale și, mai ales, o nouă sexualitate, exuberantă și în fine detabuizată, răspândită rapid în toate straturile sociale de nou apăruta pastilă contraceptivă, care a semnat actul de deces al „învechitei” morale creștine. Faptul că ceva profund s-a schimbat s-a putut vedea din împrejurarea că un lucru aparent banal, cum e conflictul dintre generații, s-a transformat rapid într-un model de comportament cultural obligatoriu, pentru întreaga societate: conflictul cu trecutul, adică ruptura de el, a devenit o cultură. Dar, de fapt, noua cultură era, sistematic și polemic, o contra-cultură. Astfel, continuitatea culturală între generații s-a rupt. De atunci, ruptura se tot adâncește. Esența acestei rupturi constă în repudierea teologică, filozofică, morală, religioasă și artistică a tradiției occidentale. Cum esența tradiției occidentale este creștinismul, creștinismul a fost cel, în primul rând, repudiat. Cultura contraculturii, ambalată în divertisment și prezentată lumii cu o retorică sentimental-umanitaristă a eliberării, a îngropat creștinismul, prezentat ca dogmă, obscurantism, trecut represiv, închisoare morală etc.

Din punct de vedere biologic, generația celor care aveau douăzeci de ani în 1960 a început să ocupe poziții în universități și administrație, în timpul celor două mandate de președinte ale lui Ronald Reagan, 1981-1989, când ajunseseră la patruzeci-cincizeci de ani. La sfârșitul mandatului primului președinte Bush, cei care aveau douăzeci de ani în 1970 ajungeau la maturitatea vârstei de patruzeci și trei de ani: ei au reprezentat cel de-al doilea val al ocupării nivelurilor instituționale de către generația contraculturii. Odată cu era Clinton, 1993-2001, generația contraculturii s-a instituționalizat și la nivelul elitelor politice, dând tonul, conținutul și retorica politicilor culturale, sociale, rasiale și de gen ale epocii celui de al doilea Bush (2001-2009), care s-a conformat întru totul trendului impus de generația contraculturii, acela ca statul să adopte și să impună societății, prin legi și directive, agenda ideologică a contraculturii, autoprezentată acum ca progresism (cu ingredientele ei de bază, multiculturalism, globalism, neomarxism, feminism, ideologii de gen, politicile identității etc.). Odată cu epoca Obama, 2009-2017, contracultura rebotezată progresism a devenit ideologia oficială a administrației americane. Statul, din neutru, a devenit religios – deoarece ideologiile moderne sunt, toate, forme de religiozitate deviată și recanalizată. Paradoxul societăților post-creștine este următorul: cu cât e mai mare secularizarea, cu atât mai mult ideologiile care domină imaginarul public sunt mai religioase. De fapt, ele funcționează ca religii de substituție.

Din punct de vedere filozofic, instrumentul delegitimării tradiției occidentale a fost deconstrucția; din punct de vedere moral, a fost repudierea valorilor moștenite; din punct de vedere politic, a fost transformarea raporturilor sociale în raporturi de putere și respingerea lor fie ca opresiune, fie ca exploatare, fie ca diferențe discriminatorii. Prin deconstrucție, tradiția occidentală a fost reconstruită ca o istorie a exploatării, discriminării, aservirii, pe care niciun om normal nu ar mai putea-o apăra. Argumentul era acesta: deoarece pentru progresiști tradiția occidentală este în mod fundamental discriminare, violență și exploatare, oricine ar apăra-o ori ar critica deconstrucția ei ca istorie a discriminării trebuie acuzat că se face vinovat exact de păcatele imputate ei: altfel spus, dacă critici modul în care progresiștii folosesc acuzația de rasism înseamnă că ești rasist; dacă respingi modul în care tradiția occidentală este expediată ca falocrată, patriarhală și sexistă, înseamnă că ești falocrat, adept al puterii patriarhale și sexist. Și așa mai departe. Mecanismul social prin care perspectiva filozofică a deconstrucției și cea morală a repudierii valorilor sunt impuse celor care le critică sau le contestă este corectitudinea politică. Corectitudinea politică este, în mod esențial, un mecanism social de stigmatizare a criticii, în vederea evitării sau înlăturării ei.

 

„Elitele ajunse la putere trebuie să se abțină de a transforma orice ideologie într-o ideologie oficială a statului”

Cum se poate lupta – poate e un cuvânt prea dur – eficient împotriva corectitudinii politice – despre care spuneaţi, la un moment dat, că a început „ca o pedantă puricare a modului în care sunt întrebuințate cuvintele” şi „a devenit, de fapt, o mișcare care, astăzi, transformă orice critică la adresa ei într-un stigmat infamant – pentru a nu lăsa să fie şubrezită temelia construcţiei europene?

Adoptarea de către elitele care conduc azi UE a acestei agende progresiste a reintrodus de fapt războaiele religioase în interiorul statului. Corectitudinea politică, exact ca ura din România de care vorbeam mai înainte, confecționează dușmanul; spre deosebire de ură, care știe doar să transforme diferitul în dușman, corectitudinea politică îl și neutralizează, scoțându-l în afara societății, ca nefrecventabil. Ea nu doar că transformă adversarul ideologic în dușman, îl și decretează dușman al umanității – rasist, fascist, homofob, sexist, suprematist. Corectitudinea politică funcționează în societățile laice ca un mecanism religios de depistare a ereziei și de izolare a ereticului în societate. Din acest motiv am spus că adoptarea corectitudinii politice ca ideologie de abordare a criticii de către elitele care conduc azi UE echivalează cu reintroducerea războaielor religioase în societate. Prin decizia acestor elite de a scoate statul modern din neutralitatea lui ideologică, ceea ce noi experimentăm azi este reînceperea războaielor religioase în Europa.

Să nu uităm că statul modern a avut ca legitimitate, la originea lui, faptul de a fi putut pune capăt războaielor private şi celor religioase, iar mecanismul prin care le-a pus capăt a fost dezarmarea societății, pe de o parte, și adoptarea neutralității ideologice şi religioase, pe de altă parte: statul le interzice cetățenilor să organizeze miliții înarmate (excepție: Statele Unite, cu amendamentul al doilea), în schimb le permite cetățenilor să îmbrățișeze orice ideologie ori religie doresc, statul însuși, însă, rămânând neutru.

Prima ieșire din neutralitate a statului modern a fost Teroarea din Revoluția franceză, apoi, tot în Franța, impunerea laicității ca ideologie a statului modern. În rest, în secolul al XX-lea, statele totalitare exact asta au fost: state religioase. După părerea mea, scoaterea statului modern din neutralitatea sa ideologică și religioasă este iresponsabilă.

Ce e de făcut? Ideologia progresistă, care e un substitut de religie, trebuie să rămână o opțiune a cetățenilor, legitimă cât timp este doar a lor; elitele ajunse la putere trebuie să se abțină de a transforma orice ideologie într-o ideologie oficială a statului. Sigur, argumentul elitelor progresiste este că progresismul nu e o religie, ci reprezintă o expresie modernă, adusă la zi, a drepturilor fundamentale ale omului. Pe fond, argumentul e demonstrabil fals. Dar acest lucru ar putea fi contestat. Nu cred însă că ar putea fi contestat un argument al reciprocității inversate: elitele care își doresc ca statul să impună societății prin coerciție agenda lor ideologică trebuie să înțeleagă că alte alegeri vor putea aduce la putere alte elite, care vor putea și ele impune prin coerciție societății agenda lor proprie, care ar putea fi o ideologie contrară. Esența democratică a acestui argument este că, în condiții democratice, nicio agendă nu este ireversibilă, cu excepția situației în care alegerile ar fi eliminate, pe care, bănuiesc, nici progresiștii cei mai radicali nu ar aproba-o. Pur și simplu, elitele care dețin momentan puterea trebuie să se abțină de a face inginerie socială prin mobilizarea de partea ideologiei lor a pârghiilor de putere ale statului modern.

 

În timpul recentului Referendum pentru familie, am sesizat afirmaţii de genul că toţi cei care sunt de acord cu acesta susţin de fapt o agendă a Kremlinului…

E o aberație. Dacă Putin sau Dughin susţin că teorema lui Pitagora este adevărată, înseamnă atunci că toți cei care cred același lucru sprijină de fapt agenda lui Putin? Procedeul e ceea Jean Sevilla a numit amalgam: a pune împreună lucruri fără legătură, cu scopul de a obține o reductio ad hitlerum a unuia dintre ele. E una din metodele a ceea ce Sevilla a numit terorism intelectual. Care se bazează pe forța de excludere morală a stigmatizării. Ceea ce revine, iarăși, la confecționarea adversarului ca duşman.

 

„De foarte mult timp mă fascinează tema Paradisului”

La Humanitas apărut o nouă carte sub semnătura dumneavoastră: Două eseuri despre Paradis. Şi o încheiere. Voi transforma o parte din citatul din Ezra Pound, ales ca motto, în întrebare: „E greu să scrii un Paradis când toate aparenţele te îndeamnă să scrii o apocalipsă”?

Şi Pound continuă: „Mai degrabă ai putea găsi locuitori nu pentru un Paradis, ci pentru un Infern sau chiar pentru un Purgatoriu.” Așa e. Cu toate acestea, chiar și pentru noi ca locuitori ai Infernului, sau chiar ai Purgatoriului, problema Paradisului rămâne centrală. Asta am înțeles cu vârsta, îmbătrânind. De foarte mult timp mă fascinează tema Paradisului, dar nu am înțeles decât târziu că paradisul este un principiu al construcției lumii, valabil, ca principiu de construcție estetică, și în artă. Cum v-am spus și mai devreme, cumva, înainte de Anii urii, am simțit nevoia să public ceva care să fie un fel de manifest împotriva urii.

Cartea este compusă din două eseuri și o încheiere la tema exprimată de ambele eseuri. Primul eseu se intitulează „Unde s-a dus Paradisul?”: în el schițez în mod liber de constrângeri istorice sau evoluționiste locul în care s-a retras paradisul, după ce conceptual a fost, prin secularizare, abandonat. Al doilea eseu se cheamă „Principiul Paradisului”: încerc să arăt de ce poemul epic modern prin excelență – care sunt Cantos-urile lui Ezra Pound – nu a putut culmina, așa cum toată lumea se aștepta, și cum Pound însuși credea, cu un Paradis, ca la Dante. „Încheierea” e intitulată „Ochii de carne ai iubirii” și un apolog, în care încerc să scot în lumină, prin exemplul dintr-un sinaxar latin al Mariei Magdalena, accentul pe care creștinismul îl pune pe carne, pe trup – accent care, după părerea mea, definește creștinismul în mod singular în raport cu alte religii.

Dacă ne gândim cum arată mărturisirea noastră de credință, ea este formată din mai multe declarații apoftegmatice. Prima se referă la Dumnezeu Tatăl, a doua la Dumnezeu Fiul, a treia la Dumnezeu Sfântul Duh, a patra la Biserică, iar a cincea afirmă ce crede omul individual că se va întâmpla cu el după moarte. El spune „Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vie.” Creștinul nu mărturisește credința într-un suflet nemuritor. Ceea ce promite creștinismul şi ceea ce constituie speranța cea mai vie a creștinului este că Dumnezeu îl va învia în trup, iar noua lui viață în trup va fi veșnică. Creștinismul conține o valorizare a corpului, a cărnii, care nu există în nicio altă religie. Creștinismul nu există fără figura lui Hristos. Fără figura lui Hristos, creștinismul este iudaism, care se regăsește în mărturia noastră de credință în prima ei sentință și, cu unele calificări, în a treia și a patra. Hristos este adevărul afirmației că Dumnezeul transcendent și creator s-a făcut om. Prin faptul că Dumnezeu s-a făcut om, se afirmă în absolut posibilitatea existenței unui tip de ontologie care aduce laolaltă divinul și umanul într-o persoană unică și irepetabilă, în acest mod: divinul și umanul sunt distincte, dar fără separare, și sunt unite, fără amestecare. Firește, asta sfidează logica, dar, prin credință, operația mentală de ridicare la adevăr a problemei hristologice poate literalmente schimba mintea, situând-o la un nivel de funcționare care, în ordine epistemologică (după cum a arătat Blaga în Eonul dogmatic), este deosebit de fertilă din punct de vedere cognitiv: acesta este regimul de funcționare al „minții creștine”. Aș spune că noi, oamenii, suntem făcuți după chipul şi asemănarea „problemei hristologice”: simpla noastră existență aduce laolaltă, fără amestecare și fără separare, divinul și umanul într-un corp de carne. Creștinismul conține o afirmare a corpului pe care, în cele două eseuri despre paradis, o regăsesc și o ilustrez în feluri diferite, ca paradis pierdut și regăsit. Ce este, atunci, principiul paradisului? Este, cumva, chiar acest fel de a fi al omului, după chipul şi asemănarea „problemei hristologice”. Iar paradisul poate fi văzut ca splendoarea în carne și oase a faptului de a fi după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Paradisul este faptul că noi ajungem la eternitate numai revenind în corpuri. Paradisul nu poate fi înțeles fără ceea ce eu numesc în „Încheiere”, „ochii de carne ai iubirii”.

 

Foto: Humanitas/Radu Sandovici

 


Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.