Cristian Pătrășconiu. Interviu Iosif Camară: Rugăciunea „Tatăl Nostru” și limba română
Iosif Camară este cercetător la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași și doctor în filologie (2012) cu teza „Rugăciunea «Tatăl Nostru» în limba română”. E, de asemenea, membru fondator și vicepreședinte, din 2017, al Asociației de Filologia și Hermeneutică Biblică din România.
De ce apreciați că „Tatăl Nostru” este „cartea de vizită a limbii în lume”? Înțeleg că, la limită, a oricărei limbi…
Într-adevăr, Tatăl nostru poate fi cartea de vizită a oricărei limbi. Ideea mi-a fost sugerată de constatarea că rugăciunea a fost, de-a lungul secolelor, cel mai la îndemână text folosit ca specimen de limbă în lucrările savanţilor preocupaţi de limbaj. Cred că explicaţia stă în calitatea ei de rugăciune exemplară şi în profilul lingvistic al textului. Pe de o parte, statutul de rugăciune revelată, care este, totodată, o sinteză a Evangheliei, i-a conferit un loc central în cultul public şi în cel privat. Este modelul de rugăciune prin excelenţă, iar acest lucru a făcut ca Tatăl nostru să fie primul text tradus de către misionari. Se admite că tocmai activitatea misionară, care i-a pus pe savanţi în faţa unor idiomuri necunoscute, a determinat apariţia colecţiilor de Tatăl nostru poliglot. Vorbim, aşadar, de cel mai difuzat text din lume şi de unul dintre primele texte memorate în copilărie. Din punct de vedere lingvistic, rugăciunea conţine termeni din fondul principal de cuvinte, care este cea mai stabilă parte a vocabularului. Aceasta înseamnă nu doar că sunt cuvinte cunoscute de toată lumea, ci că arată şi profilul limbii din punct de vedere etimologic. Aşa se explică de ce filologul August Treboniu-Laurian a folosit Tatăl nostru ca să ilustreze patru stadii din evoluţia limbii de la latină la română, iar Borges, care obişnuia „să guste” din limbile lumii memorând rugăciunea, era fascinat de sonoritatea originală a versiunii româneşti, cum mi-a povestit scriitoarea Alina Diaconu.
Care este, cert, cea mai veche versiune în limba română pentru rugăciunea „Tatăl Nostru”? Cum facem această datare?
Din fericire, avem un răspuns cert – singurul cert legat de rugăciune: cea mai veche versiune apare în primul text tipărit în limba română, Tetraevangheliarul slavo-român de la Sibiu (1551-1553). În rest, nu se cunoaşte data traducerii rugăciunii şi nici limba-sursă, pentru că, din ce am constatat, Tatăl nostru a avut o existenţă independentă de textul biblic în care apare. Tetraevangheliarul însuşi are o istorie complicată, aflându-se în relaţie cu Tetraevangheliarul tipărit de Coresi un deceniu mai târziu şi provenind, amândouă, dintr-o traducere făcută cu câteva decenii înainte.
Dumneavoastră ați inventariat peste 200 de forme ale acestei rugăciuni. Cantitativ, cum să apreciem: sunt multe, sunt puține – raportat la intervalul istoric și, eventual, la alta țări (și, mai ales, limbi) care pot servi drept termen de comparație?
Situaţia este oarecum echilibrată, raportându-ne la regiunea noastră şi păstrând proporţiile. Dacă în Occident versiunile traduse din latină apar înainte de anul 1000, decalajul nu e la fel de mare în această parte a Europei: maghiara şi polona păstrează versiuni din sec. al XV-lea, iar retoromana – ca să mă leg şi de spaţiul romanic – abia din sec. al XVI-lea. Nu trebuie omis nici faptul că noi avem o situaţie paradoxală: dacă rugăciunea precedă în general traducerea Evangheliei, la noi Tatăl nostru apare odată cu ea. Putem presupune că a existat ceva înainte, de vreme ce pe la 1500 aveam deja Psaltirea tradusă în româneşte. Desigur, tradiţia biblică este mai bogată în maghiară şi polonă, ceea ce înseamnă că s-au produs mai multe versiuni ale rugăciunii decât la noi. În sec. al XVI-lea avem, practic, trei versiuni primare, din care derivă celelalte şapte, iar după 1600 doar anumite pasaje suferă schimbări. Situaţia se poate explica prin faptul că până în sec. al XVII-lea încă aveam slavonism cultural, iar autoritatea unor personalităţi şi texte din a doua jumătate a sec. al XVII-lea au determinat standardizarea rapidă a rugăciunii. Nevoia de inovare o găsim la Milescu şi mai ales la Dosoftei, amândoi străluciţi traducători şi creatori de limbă, dar în acelaşi timp există şi un respect pentru tradiţie, dovadă că s-au perpetuat opţiunile de traducere din sec. al XVI-lea. Cazul perechii greşalele – greşiţilor e grăitor: ea ar fi trebuit să atragă atenţia revizorilor exigenţi, dar a fost păstrată neschimbată. Este adevărat că periodic s-a încercat înlocuirea acestei opţiuni interpretative cu perechea fidelă originalului datoriile – datornicilor, dar nu a prins. Nu a prins nici pentru că ea nu a fost reţinută în textele de autoritate, cum era Liturghierul. Cum s-ar zice, datina a biruit acribia.
De fapt, de ce avem atâtea versiuni? Ce ne spune o analitică a acestora – despre limbă, despre istorie, despre (ne)așezare? La limită – despre această rugăciune în sine care, iată, are atâtea chipuri lingvistice?
Un text atât de scurt ne spune chiar surprinzător de multe lucruri despre istoria şi specificul limbii: în forma actuală, 90% din cuvintele rugăciunii sunt de origine latină, iar 10% sunt împrumuturi din alte idiomuri şi derivate ale acestora. Limba textului arată locul specific al românei în lumea romanică – şi voi ilustra prin câte un exemplu: avem cuvinte panormanice (pâine), cuvinte specifice romanităţii orientale (tată), „balcanisme” (postpunerea articolului) şi chiar cuvinte cu posibilă origine dacică în versiunile mai vechi (a băga, pururea). Influenţa limbilor vecine asupra românei se manifestă proporţional în rugăciune: avem cuvinte de origine slavonă (a izbăvi) şi derivate româneşti de la împrumuturi slavoneşti (a sfinţi), dar şi un cuvânt de origine maghiară (viclean). Termenul a mântui, pentru care s-a admis până azi originea maghiară, pare a fi, totuşi, moştenit din latină. Trebuie spus că limbile de cultură şi-au lăsat aceeaşi amprentă asupra graiului vernacular, cum ilustrează lexicul rugăciunii: slavonismelor (şi derivatelor) din Tatăl nostru românesc le corespund latinisme în versiunile romanice occidentale.
În majoritatea cazurilor, schimbările din rugăciune se datorează dinamicii lexicale a limbii române: de exemplu, relativul cine şi substantivul pită, normale în sec. al XVI-lea, au ieşit din limba literară la fel ca unele slavonisme cu prezenţă trecătoare în rugăciunea unor cărturari (de exemplu, iscuşenie „ispită”). Dar textul ne spune ceva şi despre viaţa culturală a românilor. Epoca marilor traduceri religioase (a doua jumătate a sec. al XVII-lea) şi epoca marilor reforme lingvistice din sec. al XIX-lea, ambele cu maximă permeabilitate lingvistică, au adus cele mai multe inovaţii în rugăciune. În schimb, rugăciunea a rezistat efervescenţei care a caracterizat cultura şi, implicit, limba din anumite perioade. Cred că prin aceasta îşi dovedeşte calitatea sa de „model suprem şi absolut al rugăciunii ideale”, cum o considera lingvistul Eugeniu Coşeriu.
Care e cea mai lungă formulă în românește a acestei rugăciuni? Cum sună?
Versiunile actuale numără circa 60 de cuvinte. Cele vechi sunt în general mai scurte, pentru că lipseau demonstrativele cel, cea, care redau articolul grecesc, şi redundanţa pronominală din secvenţele ne iartă nouă, nu ne duce pe noi, răspândită poate şi din raţiuni muzicale. Cea mai lungă versiune dinainte de 1700 este dată de Dosoftei în Liturghierul din 1679, care ilustrează şi spiritul inovator al cărturarului: „Tatăl nostru, carele eşti în ceriuri, svinţască-să numele tău; să vie împărăţâia ta; să fie voia ta, cumu-i în ceri aşe şi pre pământ. Pâinea noastră cea de saţâu dă-ne astădz; şi ne iartă datoriile noastre, cum şi noi iertăm datorilor noştri; şi nu ne băga la iscuşenie, ce ne izbăveşte de vicleanul. Că a ta iaste împărăţâia şi puterea şi slava, a Tatălui ş-a Fiiului ş-a Svântului Duh, acmu şi pururea şi-n vecii de veci, amin”.
Dar cea mai scurtă?
Cea mai scurtă variantă a fost culeasă de negustorul liovean Martin Gruneweg, în Moldova, înainte de 1600, şi notată în însemnările lui de călătorie, publicate abia în zilele noastre: „Tatul nostru, ce este în cer, svinţască-să numele Tău; «vie împărăţia Ta»; fie voia Ta, cum în cer, aşa şi pre pământ. Pita noastră săţioasă dă-ne noao astăz; şi ne iartă grişelile noastre, cum iertăm şi noi greşiţilor noştri; şi nu ne duce în năpaste, ce ne izbăveaşte de hitleanul”.
Cum e de luat în calcul noțiunea de „regiuni istorice românești” atunci când evaluăm profilul – lingvistic, dar și istoric – al rugăciunii „Tatăl Nostru”?
Este o întrebare foarte bună! Nu-mi pusesem această problemă la momentul cercetării doctorale, dar datorez ideea aceasta Centenarului Marii Uniri, când am şi avut o comunicare despre unitatea românilor văzută prin prisma istoriei rugăciunii. Tatăl nostru poate fi o dovadă a legăturilor strânse dintre cele trei provincii: rugăciunea tipărită de Coresi la Braşov, în 1560 – care nu ştim de unde provenea şi cum s-a difuzat, se găseşte câteva decenii mai târziu în nordul Transilvaniei şi în Moldova. Continuitatea textuală este evidentă în sec. al XVII-lea şi culminează cu standardizarea ei pe la 1700. Avem după 1700 o rugăciune standardizată în trei provincii româneşti diferite!
Care sunt, studiind profilul istoric al acestei rugăciuni, cele mai ciudate observații pe care le-ați făcut sau cele mai neobișnuite elemente pe care le-ați întâlnit? Ce a fost, cum să spun, picant de-a lungul cercetării? Ce v-a uimit foarte foarte tare?
Cred că la acest capitol merită amintite intervenţiile livreşti în Tatăl nostru. În încercarea lor de a purifica limba de slavonisme, cărturarii latinişti au introdus în rugăciune neologisme ca debit (pentru greşeală, datorie), debitor (pentru greşit, datornic). O curiozitate e dezvoltarea cale de ispită, care nu se explică prin nicio sursă cunoscută. Am găsit-o în două versiuni de după 1600, provenite din zona Banat-Crişana, după care atestările lipsesc … până azi, când am putut să o aud în Moldova.
Multe ciudăţenii apar în versiunile româneşti care au circulat în Occident. O asemenea versiune a fost publicată de savantul german Hartknoch, în 1684, într-o limbă coruptă care a descurajat orice aplecare asupra ei, dar în spatele căreia se poate ghici o sursă bănăţeană. Între ciudăţeniile din text găsim termenul glumide pentru ispită, care ar părea derivat de la gluma, iar sensul etimonului slavon „neruşinare, sminteală, bârfă” ar putea fi un indiciu că de el e vorba.
Capul de listă îl deţine, cu siguranţă, Tatăl nostru „celtic” sau „dacic” despre care a scris presa cu entuziasm acum câţiva ani. Sursa este culegerea de Tatăl nostru poliglot publicată de Chamberlayne, în 1715, la Amsterdam, unde găsim o versiune care sună româneşte, într-o limbă coruptă, identificată de autor ca velşă, de care s-a ocupat acum câteva decenii şi Eugeniu Coşeriu. Versiunea e furnizată de Nicolae Milescu cărturarului suedez Stiernhielm, care o va publica în 1667. De acolo trece într-o culegere similară, adăugându-i-se diverse greşeli de culegere şi confuzia lui walachicus cu wallicus „velş”, care a determinat indexarea rugăciunii la versiuni celtice. De-a dreptul hilar este faptul că acelaşi text al lui Milescu este revizuit de cineva cu unele cunoştinţe de română şi furnizat apoi lui Chamberlayne, care-l publică în aceeaşi culegere, de această dată identificat ca românesc, la doar 20 de pagini distanţă de versiunea „celtică”.
Cât de mult diferă ceea ce este acum acceptat – și utilizat – ca formule-standard pentru rugăciunea „Tatăl Nostru” de primele versiuni?
De fapt, toate opţiunile de traducere din rugăciunea actuală sunt atestate în secolul al XVI-lea, cu excepţia sintagmei spre fiinţă. Avem deci o stabilitate uimitoare a rugăciunii. Aş spune chiar că folosim azi în rugăciune particularităţi de limbă care funcţionează din cele mai vechi versiuni atestate până azi şi, totuşi, nu le resimţim ca anormale, în ciuda faptului că ele nu caracterizează româna vorbită: zicem sfinţească-se în loc de să se sfinţească, vie în loc de să vină, ne izbăveşte în loc de izbăveşte-ne, iar pe alocuri putem auzi şi vechea rostire muntenească greşalele, devenită normă în vechea română literară din toate provinciile româneşti datorită tipăriturilor lui Antim Ivireanul. Uneori auzim chiar şi forme ca pre şi carele.
„Tatăl Nostru”. Dar și ”Părintele nostru”, în unele versiuni. Și mai cum? Și, mai ales, de ce?
Într-adevăr, până la standardizarea rugăciunii, petrecută în epoca lui Antim Ivireanul, cei doi termeni sunt în concurenţă, fiecare cu variantele lui fonetice. Ambii sunt termeni de origine latină şi sunt prezenţi în toate graiurile. Am observat însă preferinţa pentru părinte în graiurile nordice (adică din Moldova şi din Transilvania de la nord de Mureş), ceea ce m-a făcut să afirm că avem o posibilă diferenţiere dialectală. Acum aş nuanţa un pic părerea respectivă: cred că părinte caracterizează, într-adevăr, graiurile nordice, dar ca o particularitate stilistică. Este o formă reverenţioasă, folosită în epoca veche în toate raporturile de filiaţie. Această situaţie mă duce cu gândul la adresările reverenţioase surprinzătoare din unele texte de cult, cum e cazul adresării „svinţia ta” către Maica Domnului din Paraclisul publicat de Dosoftei în 1673.
De ce mai ales „ceruri” și nu ”cer” – în diversele versiuni ale acestei rugăciuni?
Pluralul ceruri desemnează, încă din tradiţia veterotestamentară, împărăţia lui Dumnezeu şi a fost redat ca atare în traducerile biblice. Aşa se face că substantivul cer înregistrează în română o diferenţiere semantică la plural. Multă lume nu observă că pluralul ceruri apare de fapt doar în limbajul religios, pentru a desemna împărăţia lui Dumnezeu. Unele confuzii au apărut din cauză că cer apare la plural în invocaţia rugăciunii şi la singular în cererea a treia. Anticipând a doua ocurenţă, vorbitorul are tendinţa să folosească singularul în ambele situaţii, situaţie întâlnită şi în unele versiuni româneşti vechi. Cred că aceasta poate fi o dovadă a circulaţiei orale a rugăciunii.
Care este pasajul cel mai controversat din întreaga rugăciunea „Tatăl Nostru”?
Cu siguranţă, e cererea a patra: „Pâinea noastră cea de toate zilele/spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi”, căci despre natura pâinii cerute aici se discută de aproape două milenii.
Ce este cu „pâinea” din această rugăciune? De ce acest cuvânt atât de special aici?
Se pare că aramaica este sursa acestei controverse. Textul grecesc original prezintă, atât la Matei, cât şi la Luca, pe epiousios, un termen creat pentru a echivala, din câte se pare, un concept semitic. Acest hapax legomenon a fost analizat de-a lungul timpului fie ca un compus din epi şi ousia („pentru fiinţă”), fie ca un derivat neobişnuit, care ar însemna „pâinea (zilei) care vine” sau „de mâine”. În cele mai vechi versiuni latineşti, epiousios este tradus prin quotidianus „zilnic”. Pe la 400, când traduce Vulgata, Hieronymus inovează pasajul de la Matei, creând în acest scop termenul supersubstantialis, prin care s-ar înţelege „necesar subzistenţei”. Nici vechile traduceri biblice orientale nu sunt unitare: în tradiţia siriacă se vorbeşte fie de pâinea „continuă”, fie de pâinea „necesară”, iar în tradiţia coptă se vorbeşte de pâinea „care vine” sau „de mâine”. Tradiţia slavonă, care ne priveşte pe noi, calchiază termenul grecesc, redându-l prin „pentru fiinţă”. Toate variantele au fost determinate de modul cum a fost înţeles epiousios. Recent, profesorul Chrys Caragounis a dat o nouă contribuţie pe această temă, convingătoare după părerea mea, unde arată că singura interpretare corectă este cea care pleacă de la compusul epi şi ousia, celelalte fiind interpretări forţate, care nu se susţin nici lingvistic, nici hermeneutic. Interpretarea corectă ar fi, aşadar, „pâinea necesară pentru subzistenţă”, întemeiată lingvistic şi în consens cu majoritatea covârşitoare a interpretărilor patristice. Pâinea pe care creştinul o cere în rugăciune este necesarul zilnic – nici mai mult, nici mai puţin (a se vedea şi Pilde 30:8), atitudine care exclude grija zilei de mâine, în acord cu o altă poruncă biblică.
„Pâinea noastră cea de toate zilele” sau, mai degrabă, pentru că mai aproape de sensul originar, „pâinea cea spre ființă”?
Eu înclin către a doua tocmai aplicând principiul literalităţii în traducere, chiar dacă prima are o tradiţie venerabilă, căci din secolul al XVI-lea circulă neîntrerupt. Dar parcurgând interpretările date rugăciunii în spaţiul românesc de-a lungul secolelor, mi-am dat seama că cele două sintagme sunt mult mai apropiate decât credeam, având de a face în realitate cu o sinonimie frazeologică aici. Confirmarea mi-a venit mai târziu, când am găsit articolul lui Caragounis. Este adevărat că pâinea cea spre fiinţă reprezintă o traducere mai exactă, dar aceeaşi idee de necesitate a existenţei este exprimată printr-o sintagmă temporală în celălalt caz. Profesorul Eugen Munteanu a afirmat, pe baza a ceea ce se ştia la data respectivă, că ar putea exista o diferenţiere confesională în acest pasaj, o opoziţie între înţelegerea telurică şi cea mistică a pâinii. În realitate, corpusul pe care l-am studiat arată că, în epoca veche, de toate zilele apare fără deosebire de confesiune, iar în comentarii – de exemplu la Antim Ivireanul – aceastei sintagme i se aplică interpretări cât se poate de mistice. Despre o diferenţă confesională, explicabilă mai degrabă istoric decât hermeneutic, putem vorbi doar azi: dacă sintagma de toate zilele este, prin vechimea ei, ecumenică, în sensul că a fost adoptată de toate confesiunile, spre fiinţă este folosită de obicei în spaţiul ortodox, fiind mai recentă: ea apare pe la 1800 în şcoala de traducere de la Mănăstirea Neamţ şi, prin autoritatea cărţilor traduse sau revizuite acolo, difuzate ulterior în tot spaţiul românesc, s-a impus rapid şi este predominantă în mediul ortodox.
„Împărăție”, de la ”Împărăția Ta” trimite, oarecum, și la ideea de basm. Ce mai avem, ca sinonime utilizate (și, iată, copios surclasate de această opțiune care sunt atât de firesc)?
Exact, nu sună a trimitere la o realitate terestră şi poate tocmai aceasta i-a asigurat durabilitate. Conceptul de stăpânire este supus de obicei condiţionărilor istorice. De exemplu, în Noul Testament de la 1648, tipărit în Transilvania, în loc de împărat apare crai, iar acum câteva decenii, în vremea monarhiei, psalmii împărăteşti – la a căror citire participa suveranul – vorbeau despre rege. Cu toate acestea, rugăciunea a rămas deasupra condiţionărilor istorice – cel puţin la noi, aşa încât stăpânirea lui Dumnezeu a fost desemnată întotdeauna prin împărăţie. Termenul în sine este interesant pentru că derivă din împărat, care s-a păstrat doar în latina balcanică, supravieţuind în română şi albaneză. Latinistul H. Mihăescu explica just păstrarea termenului aici (spre deosebire de Occident, unde el a fost împrumutat din latină în vremea lui Carol cel Mare) prin supravieţuirea până târziu a Imperiului Bizantin. Textele biblice româneşti nu desemnează împărăţia lui Dumnezeu altfel decât prin acest derivat de origine latină. Dar nici în limbile occidentale nu sunt variaţii notabile. Condiţionarea istorică este mai evidentă în limbile turcice, unde împărăţia lui Dumnezeu este desemnată nu doar prin termeni consacraţi în limbajul religios, ci şi prin corespondenţii lui sultanat, paşalâc (în turcă şi azeră) şi hanat (cumană).
Încheierea – ceea ce avem dinainte de „Amin” – este sau nu este din formula originară?
Încheierea este foarte veche, dar numai o parte din manuscrisele Noului Testament o atestă. Prin urmare, părerile cu privire la autenticitatea ei sunt împărţite, unii socotind că prezenţa încheierii în rugăciune se datorează uzului liturgic. Este de remarcat faptul că ea apare în Didahie, care datează din sec. I-II, şi că rugăciunea iudaică avea în încheiere o laudă adresată lui Dumnezeu. Trebuie spus că încheierea aceasta mai este numită şi doxologie, chiar dacă într-un sens impropriu, deoarece nu este o rugăciune de slavă în sine, ci de justificare a cererilor din rugăciune: creştinul cere de la Dumnezeu aceste lucruri pentru că a Lui este împărăţia, puterea şi slava.
Se spune, uneori, în loc de „amin” și „adevăr”. Explicația pentru această opțiune, înțeleg, nu este foarte complicată…
Într-adevăr, traducerea lui amin ar fi „aşa să fie”, „adevărat”, rolul său fiind acela de a întări cele afirmate. Un fapt neobişnuit este apariţia echivalării adevăr în unele texte româneşti vechi traduse din slavonă. Totuşi, în Tatăl nostru ea nu a avut difuzare: am găsit-o în două texte din sec. al XVII-lea, Codicele Todorescu şi Evangheliarul de la Războieni, acesta din urmă fiind cunoscut pentru traducerile paralele pe care le oferă.
În fine – o întrebare care invită și la câteva șarje hermeneutice, dar și la un mic joc speclativ: cum apreciați că este veche această rugăciune care are și prezent și viitor & în ce fel considerați că este nouă o asemenea rugăciune, în fond, atât de veche, fie și numai într-un sens istoric?
Rugăciunea a fost rostită de Iisus Hristos în vremea lui Tiberius Caesar, pe muntele din faţa Mării Tiberiadei, dar nu a fost circumscrisă unui timp şi spaţiu anume. Un lucru absolut firesc, de vreme ce nevoile omului la care rugăciunea face referire, de la nevoia de hrană până la cea spirituală, sunt mereu aceleaşi. Noutatea permanentă a rugăciunii stă în faptul că pare a fi fost alcătuită pentru fiecare în parte, cum observa Alexander Schmemann. O ilustrare a actualităţii rugăciunii găsim în viaţa principesei Ileana, care a lăsat o mărturie memorabilă despre Tatăl nostru: după doi ani de exil, pribeagă şi moartă sufleteşte din cauza pierderii ţării, Domniţa mărturisea că a trecut de la moarte la viaţă deodată, zicându-şi obişnuitul Tatăl nostru, când a ajuns la „Facă-se voia Ta”.
Interviu publicat și pe MarginaliaEtc.
Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News
