Răni deschise: reflecții despre comunism și fascism


Am reascultat recent muzica lui Vladimir Vîsoțki, o muzică melancolică, tristă, un fel de fado siberian, amintind de vremurile însângerate ale stalinismului, o muzică sfâșietoare, asemeni amintirilor celor scăpați din lagăre. O nostalgie încrustată în fiecare fibră a memoriei lor, dar și a noastră, a celor care refuzăm amnezia.

 

Ce rămâne din visurile generațiilor călcate în picioare, măcinate în malaxorul dialecticii revoluționar-utopice? Ce rămâne din ceea ce s-a pretins a fi soluția la toate injustițiile acestei lumi? Cum a fost posibilă marea demență a secolului al XX-lea? Care este de ce-ul a ceea ce numim, în lipsa unui termen mai adecvat, totalitarism? Ce rol a jucat ideologia, substratul ascuns, în fond mistic, al propagandei care a generat entuziasme?

A fost cumva nevoie de aceste lucruri? Cum se pot vindeca aceste răni? Cum s-a putut ca brigandul Djugașvili, înrudit prin atâtea fire secrete cu pictorul ratat Shickelgruber, să înlăture, cu cinism și perfidie, pe toți cei care fuseseră alături de Lenin în lupta pentru ceea ce fondatorul bolșevismului își închipuise a fi remediul împotriva barbariei? În fond, „ce-l mâna pe el în luptă”? Nu a fost de vină nici sufletul slav, nici lașitatea ființei umane, ci un proiect ideologic inspirat de cultul partidului unic, presupusa încarnare a „voinței generale”.

Escatologia marxistă și-a găsit pe teritoriul Rusiei un teritoriu neașteptat de exercițiu al axiomelor sale apocaliptice. Se vor fi înfiorat menșevicii – printre primii care au notat afinitățile dintre stalinism și Nazism –, însă faptul rămâne: religia seculară, mitul mesianic al proletariatului ca grup, clasă, cum vreți să-i spuneți, s-a logodit cu cultul organizației secrete, cu exaltarea nihilistă a terorii, cu ceea ce Thomas Mann numea extazul demonismului. Totul a plecat dintr-un hybris al reconstrucției absolute și totale a condiției umane. Fascismul și comunismul pretindeau că salvează civilizația. Se opuneau unei tendințe pe care o identificau drept degenerarea lumii burgheze. Se voiau răspunsuri la organizarea scandaloasă a realității. Negau, cu febră demolatoare, „Sistemul”. O ură mistuitoare, necruțătoare în raport cu universul meschin, filistin, mercantil al unui capitalism decrepit.

Hegel nu a fost un precursor al fascismului. În niciun caz al nazismului. Și totuși, nu fără motiv, Isaiah Berlin îl număra printre inamicii libertății. Tot astfel îl identifică și Karl Popper în a sa Societate deschisă și inamicii săi. Pe de altă parte, Herbert Marcuse își încheia cartea Rațiune și revoluție citându-l pe Carl Schmitt, unul dintre gânditorii influenți ai celui de-Al Treilea Reich: „În ziua când Hitler a luat puterea, se putea spune că Hegel a murit”. La conferință la care am participat la Potsdam, Eric Hobsbawm ne-a spus că nu crede de fapt în valoarea comparației dintre cele două sisteme ideocratice. A insistat asupra momentului antifascist și a semnificației Războiului Civil spaniol. Mi se părea atunci, el, marele istoric, ostaticul unei perspective anacronice.

Îmi amintesc de o seară petrecută cu Alexandru Ivasiuc și soția sa, Tita Chiper, la ei acasă, pe strada Pictor Iscovescu. Alec ne-a citit dintr-o povestire care nu știu să fi fost publicată vreodată. Era, cred, în 1977. Tema: o recepție la o ambasadă vestică din Moscova, în timpul Marii Terori. Printre invitați: figuri de seamă ale nomenclaturii staliniste, vechi bolșevici care își așteptau înfrigurați arestarea și previzibila condamnare la moarte drept „dușmani ai poporului”. Un ambasador occidental îl întreabă pe unul dintre oaspeți dacă este interesat să participe la o partidă de vânătoare. Răspunsul sec al demnitarului bolșevic (citez, desigur, din memorie): „În acest veac, pe noi nu ne interesează vânătoarea clasică, ci aceea de oameni”.

Renunțarea orgolioasă la distincțiile dintre bine și rău, confuzia între social și alte planuri (lupta claselor sau cea a „raselor”). Ficțiuni ideologice care au permis substituirea umanității prin abstracții găunoase, justificate prin devotamentul pentru o invincibilă, perfectă „algebră a revoluției”. Citiți ultimele scrisori din închisoare ale lui Buharin ori „confesiunile” din marile procese moscovite, precum și cele ale unor Rajk sau Slánský: mărturii ale disponibilității sacrificiului definitiv pe altarul „Cauzei” sacralizate.

Deținuții lui Stalin au creat un folclor formidabil. Îmi amintesc că am ascultat cândva unul dintre cântecele Gulagului, interpretat de Dina Verny, celebra galeristă pariziană, fostul model al lui Maillol. „Tovarășe Stalin, sunteți un mare savant/Iar eu sunt doar un simplu zek sovietic”. Zek era echivalentul sovietic al deținutului din lagărele naziste. KZ-Gulag, relație cumplită, nume al agoniilor morale și politice ale secolului ideologiilor asasine. Ivan Denisovici, Margarete Buber-Neumann, Milena Jesenská, victimele de la Pitești, Primo Levi: nu vreau să șterg distincțiile, însă comparația se impune irezistibil. Ideologii neîndoios diferite, consecințe în fond identice.

 

Articol publicat și pe Europa Liberă.

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

1 Răspuns

  1. L.A. spune:

    Studiile postbelice despre Fascism au fost in centrul furtunilor ideologice. Intelectualii scolii de la Frankfurt au continuat traditia marxista, asimilind fascismul cu capitalismul si cu orice fel de mentalitate conservatoare, ilustrative in acest sens fiind anchetele sociologice conduse de Adorno. In ceea ce s-a numit ´ideologie Cold War´ si in ´scoala totalitarianista´ fascismul a fost asimilat prea simplist si schematic, pe baza unor asemanari prea generice, cu Comunismul. Desi foarte diferita, orientarea conservatoare americana a mers in aceeasi directie, pe urma interpr. lui Hayek in special, delimitindu-se de fascismul ´stingist´. Tendinta a fost de a pune Fascismul pe seama Iluminismului radical si iacobinismului, rationalismului ´monist´ si absolutist. I. Berlin a contribuit la aceasta viziune, cu versiunea lui idiosincratica si anti-iluminista de liberalism si, fapt remarcabil, intelectualii post-modernisti sau post-structuralisti au intrat si ei in acest cor oarecum revizionist. Desi acut divergente, toate aceste interpretari aveau ceva in comun, reductionismul si interpretarea sau falsificarea ideologica a istoriei. Fapt si mai semnificativ, se nutreau dintr-o ´traditie´ zisa contra-iluminista ( denominatie discutabila), anti-rationalista, daca nu direct irationalista, si relativista, mult mai direct legata de Fascism decit iluminismul- pe care fascistii il respingeau visceral.
    Comunismul bolsevic se trage nu doar din Marxism, ci si din Socialismul romantic, care nu era pur si simplu ´de stinga´, in termenii polarizati de azi, Wagner, Renan, erau de stinga ; in plus, avea in spate o indelunga si violenta traditie a Intelighentiei ruse, mai mult inca, realitatea persistenta a autoritarismului si colectivismului traditionale ruse. De Maistre, care a ´activat´ in Rusia tarista, deja propusese o revolutie ´contrara´ si alternativa, teocratica sau ´clericala´, iar fascismul a avut mereu pretentii de ´spiritualitate´; socialistii romantici si ´mistici´ au preluat si continuat demaistrianismul, un amestec de iluminism, romantism si pozitivism, in modernismul decadentist al fin de siecle si din care, prin furtuna Marelui razboi, a iesit miscarea pan-europeana fascista. Pur si simplu unii dintre Intelighenti, cei mai multi dintre ei provenind oricum din rindurile ´seminaristilor´, au ajuns la concluzia ca adevarata revolutie e spirituala si religioasa, o revrajire a mitului revolutiei globale. Revolutia nu e un mijloc, ci un scop.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.