Istoria necontrafăcută a anilor ’90


Era atunci, în 1991, încă un timp al speranței, chiar dacă, în România, FSN-ul își clădise hegemonia prin violență stradală, minciuni nerușinate, calomnii imunde la adresa monarhiei, a disidenților, a studenților anticomuniști, a partidelor istorice.

 

Suntem la Washington, în 1991, la hotelul Omni Shoreham: Regele Mihai, Regina Ana, Mihai Botez, Nicolae Manolescu, Marian Munteanu, Dorin Tudoran, Mirela Roznoveanu, cred că era și Principesa Margareta (nu apare clar), și cu mine. Se desfășura o conferință despre democratizare organizată de National Endowment for Democracy, a vorbit, între alții, Leszek Kołakowski. Trecură anii, Mihai Botez nu mai este printre noi, cu Marian m-am întâlnit la București de câteva ori, l-am revăzut des în primii ani post-revoluționari pe Nicolae Manolescu. A făcut parte din Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Nu are rost să spun ce-am făcut eu în toți acești ani, se cam știe. Convins că regulile jocului s-au schimbat în decembrie 1989, Mihai Botez a devenit ambasador, mai întâi la ONU, apoi la Washington. S-a stins din viață în vara anului 1995. Cred că era de-acum deziluzionat.

Predecesorul său, Aurel-Dragoș Munteanu, rămăsese în Statele Unite. Familia regală a revenit în țară. S-a lăsat tăcerea despre momentele de oribilă hărțuire de la începutul anilor ’90. Emil Constantinescu a uitat cât de monarhist fusese cândva, când discuta acest subiect cu Corneliu Coposu. Nicolae Manolescu a condus un partid care a generat mari speranțe, ulterior partidul a dispărut, el s-a retras din politică, a fost ambasador la UNESCO, academician și președinte al Uniunii Scriitorilor deopotrivă.

Foto: Arhivă personală Vladimir Tismăneanu

Era atunci, în 1991, încă un timp al speranței, chiar dacă, în România, FSN-ul își clădise hegemonia prin violență stradală, minciuni nerușinate, calomnii imunde la adresa monarhiei, a disidenților, a studenților anticomuniști, a partidelor istorice. Dorin Tudoran edita revistele Agora și Meridian. În astfel de reviste au scris Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, E. M. Cioran (un superb dialog cu Francois Fejtö), Jean-François Revel, Ágnes Heller, Nicolae Manolescu, Ioan Petru Culianu, Michael S. Radu, Daniel Chirot, Ana Blandiana, Ghiță Ionescu, Virgil Nemoianu, Matei Călinescu, Gabriela Melinescu, Daniel Pipes, Adriana Babeți, Mihai Botez, Victor Ieronim Stoichiță, Mircea Mihăieș, Alexandru Mușina, Liviu Cangeopol, Dan Petrescu, Ion Manolescu, Dan Deșliu, Géza Szőcs, Mariana Marin, Ion Negoițescu, Andrei Brezianu, Mircea Cărtărescu, Dan Pavel, Luca Pițu, Alexandra Târziu, Stelian Tănase, Mircea Iorgulescu, Michael Shafir, Nina Cassian, Andrei Marga, Ileana Mălăncioiu, Oana Orlea, Bujor Nedelcovici, Ștefan Augustin Doinaș și mulți, mulți alții…

Post-comunismul românesc începuse sângeros, spasmodic, confuz, demagogic și incert. Vechile structuri rămâneau în funcțiune, invizibile, dar active, camuflate de o retorică democratică manipulativă și duplicitară, Iliescu și Roman își făceau cucernici cruce, Măgureanu spunea că a desființat Securitatea. Făcea ravagii populismul etnocentric cu voie de la stăpânire. Aventurieri și dezaxați făceau figură de profeți ai românismului de partid și de stat. Corneliu Coposu și Ion Rațiu erau ponegriți în paginile presei feseniste (Azi, Dimineața), dar și în Adevărul lui Dumitru Tinu, precum fuseseră stigmatizați Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Dinu Brătianu și Constantin Titel Petrescu în perioada de după război, când agenții Moscovei puneau mâna pe putere. Sergiu Andon îl insulta pe Regele Mihai. Presa independentă – în primul rând România Liberă și Revista 22 – se afla sub asediu. Ana Blandiana și Gabriel Liiceanu erau demonizați. În Azi, Grupul pentru Dialog Social (GDS) era descris în chip aberant drept „cea mai primejdioasă coloană a cincea care a acționat vreodată pe teritoriul României”. Violența minerilor avea drept contraparte agresivitatea propagandistică.

Renașterea societății civile era acompaniată de agresiunile organizate de ceea ce politologul Stephen Kotkin numește „societatea necivilă”, aparatul comunist reconstituit sub varii înfățișări. Dintre numeroasele articole pe care le-am publicat în acea perioadă frustrantă și tulbure, amintesc „România la ceasul democrației totalitare”, apărut în România Literară, și „Angoasele nomenclaturii”, publicat în România Liberă. Aceste angoase, constat cu tristețe, continuă să macine și azi o bună parte din clasa politică românească. Nu credeam atunci, în 1991, că după aproape trei decenii vom continua să vorbim despre Ion Iliescu și despre discipolii săi, hotărâți să-l întreacă întru cinism și dispreț pentru statul de drept…

Televiziunea ce-și spunea liberă era controlată draconic de omul Frontului, Răzvan Theodorescu, urmat de altă figură din aceeași zonă, Paul Everac. De fostul informator al Securității, Emanuel Valeriu, nu are rost să mai vorbesc. Jandarmii anti-culturali Barbu și Vadim împroșcau cu noroi tot ce însemna onoare, în paginile obscenei reviste ce-și zicea România Mare. Mai exista și o toxică publicație ce-și spusese antifrastic Europa, și care avea un singur obiectiv: reabilitarea Securității lui Ceaușescu, pasămite patriotică și curajoasă. Legendele patriotarde se combinau cu un antisemitism purulent și un anti-monarhism virulent.

Menestrelul comunismului dinastic, Adrian Păunescu, își lansa revista Totuși iubirea, unde debitau panegirice ceaușiste Eugen Florescu, Dan Zamfirescu, N. Corbu și Constantin Mitea, trâmbițași de frunte ai „Epocii de Aur”. Tot acolo apăreau amintirile magnaților ceaușiști, tot atâtea eforturi de auto-glorificare și de negare a criminalității regimului năruit în decembrie 1989. Se scria de fapt un nou capitol al „Antologiei rușinii”. Câțiva intelectuali cunoscuți, între care criticul Eugen Simion, treceau cu arme și bagaje de partea lui Ion Iliescu și a FSN. Se construiau marile averi securiste.

Marea majoritate a intelectualității se situa pe poziții de ireductibilă adversitate în raport cu regimul Iliescu, cu moștenirile comuniste. Luptam împreună, cei din această poză și atâția alții, pentru adevăr, aveam un limbaj moral comun. Cred că această fotografie aparține istoriei necontrafăcute a acelor timpuri.

 

Articol publicat şi pe România Europa Liberă.


Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.