Am avut un Havel
Am auzit de prea multe ori interogaţia cumva auto-compătimitoare: „De ce n-am avut şi noi un Havel?” Adevărul este că l-am avut, dacă prin Havel înţelegem convergența dintre acţiune politică şi conştiinţă morală. S-a numit Corneliu Coposu (20 mai 1914 – 11 noiembrie 1995).
A trecut cu exemplară demnitate prin temniţele comuniste. Când a fost eliberat, în 1964, dictatorul de-atunci, Gheorghe Gheorghiu-Dej, i-a oferit un post de demnitar la Arbitrajul de Stat. L-a refuzat. În anii dictaturii lui Ceauşescu a refuzat orice concesie. Era structural vertical. Se mefia de linguşitori şi îi detesta pe veleitari.
A trebuit să reconstruiască un partid democratic cu materialul uman moştenit din comunism. Era perfect lămurit privind jocurile unor Virgil Măgureanu, Aurel Dragoş Munteanu şi câţi alţii. Îmi amintesc discuţiile avute privitor la desemnarea candidatului unic al CDR. Eu îl susţineam pe Nicolae Manolescu. Domnul Coposu îl simpatiza, dar lega aceasta desemnare de un angajament public monarhist. Nicolae Manolescu nu l-a făcut. Revenind din Franţa, nu s-a oprit la Versoix. Emil Constantinescu a simulat monarhismul doar pentru a intra în graţiile adevăratului lider moral al României. Îşi visa de fapt tronul prezidenţial. Pe care l-a ocupat vreme de patru ani fără să lase nimic demn de notat în istoria acestei ţări.
Ar fi stat lucrurile altfel dacă domnul Coposu ar fi trăit încă doi, trei ori mai mulţi ani? Ştiu, e contrafactual, dar nu mă pot împiedica să mă întreb. Eu unul cred că da. Poate că s-ar fi putut reînnoda continuitatea constituţională a statului român. Poate că România de azi ar semăna mai mult cu Spania decât cu cleptocrațiile autoritare din fosta Uniune Sovietică.
Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News