Victoriile spiritului creator

Retractilitate. Vocația singurătății. Simțul onoarei. Orgoliul de a se ști sigură pe scrisul ei și pe alegerile etice pe care le-a făcut. Detașarea și acceptarea stoică a faptelor vieții și a deciziilor destinului. Înțelepciunea de a se adapta la condițiile propriei existențe, refuzând fantasmările și contra-scenariile paranoice. Sunt ceea ce sunt – pare să afirme fiecare propoziție din suita de interviuri și eseuri adunate de Ileana Mălăncioiu sub titlul Am reușit să rămân eu însămi (Editura Polirom, 2024). Volumul, amplificat cu șase noi piese, a apărut inițial în 2016, la aceeași editură.

Disclaimer: doamna Ileana Mălăncioiu mi-a făcut onoarea de a include în noua ediție a cărții sale și un text pe care mi l-a dedicat. Nu scriu însă acest articol pentru a-mi plăti o datorie care, de altminteri, nu poate fi plătită. Scriu pentru că ne aflăm în fața unui document excepțional, alcătuit din mărturiile unei mari poete și a reflecțiilor, adeseori de-o nemiloasă brutalitate, ale unei conștiințe a epocii. Așadar, motivațiile mele decurg din datoria profesională de a atrage atenția că în preajma noastră continuă să trăiască oameni ieșițibdin comun.

Ceea ce frapează la Ileana Mălăncioiu e însușirea, rarissimă, de a ști să tacă și de a asculta. Afirmația pare paradoxală în contextul în care tocmai o descoperim comunicând abundent, coerent, cu o dicție a ideilor impecabilă, pe parcursul a aproape trei sute de pagini de carte.

Nu are importanță că textele au fost, de fapt, scrise, deoarece și-au păstrat oralitatea. Dar chiar și aici persistă un straniu sentiment că poeta nu are obiceiul să vorbească neîntrebată. Și nu din conformism, calcul ori timiditate. Ileana Mălăncioiu nu suferă de niciunul din aceste neajunsuri. Ea vorbește puțin tocmai pentru că e conștientă de valoarea cuvântului. Prin urmare, nu simte nevoia să îl cheltuiască pe fleacuri, înșirând pe firul de ață mărgele colorate, dar fără nicio valoare. Tot ceea ce spune are consistență, relevanță și greutate.

Confesiunile ei contribuie la desenarea unui parcurs existențial aparte. Ileana Mălăncioiu detestă vedetismul și exhibiționismele – chiar și atunci când se produc în numele unor cauze nobile. Sobrietatea, directețea, aplombul sunt caracteristici de prim ordin al confesiunilor sale. Exteriorul contează prea puțin, alcătuind doar decorul unor povești asumate cu luciditate despre miracolul poeziei, despre tragediile personale și colective, despre suferință și tăcere.

Deși volumul abundă în detalii biografice – fiind, din acest punct de vedere, o spectaculoasă fișă personală –, ele își depășesc condiția de elemente ale contingentului, fiind și un expresiv dosar de epocă. Fiecare nou amănunt despre copilărie, părinți, devenire umană și intelectuală, carieră culturală, maeștri și colegi se constituie în fragmente dintr-un Bildungsroman de o forță și o expresivitate remarcabile. Într-un memorabil text mai vechi, Eu, Niculae al lui Moromete, ni se oferă nu doar oglinda, ci și cheia în care trebuie citită viața Ilenei Mălăncioiu. Mai mult, prin aceeași grilă poate fi înțeleasă și opera ei: aceea a unei autoconstrucții lente, aparent tăcute, fără mari prefaceri și fără zgomotoase procese de reinventare în funcție de mode și contexte.

Aș spune chiar că, asemeni Atenei Pallas, Ileana Mălăncioiu s-a ivit în lume gata înarmată pentru a lua cu asalt cetatea poeziei. N-a trebuit să evolueze, deoarece de la bun început s-a plasat la capătul drumului, cumva în afara oricărei generații biologice ori culturale. De dincolo de linia finișului i-a așteptat, cu o privire din care nu lipsea ironia, să vină din urmă pe cei cu care, în mod normal, ar fi trebuit să plece umăr la umăr în cursa generațiilor.

De la primul la ultimul vers, Ileana Mălăncioiu a fost și este poetă –, iar accidentalele căderi de tensiune s-au produs nu în urma unor „crize de creștere“, ci, poate, a oboselii sau a  neatenției de moment.

Interviurile de față ni-i înfățișează și pe cei pe care i-a simțit aproape și alături de care a străbătut drumul spre inima poeziei. E vorba, îndeosebi, de Virgil Mazilescu și Marius Robescu, amândoi scriitori cu o înaltă conștiință artistică, obsedați de expresivitatea versului și de profunzimea viziunii. Unul din ei era un poet foarte bun, Virgil Mazilescu, celălalt un exemplu de autoedificare poetică și culturală. Însă nici unul, nici altul nu se ridică – și nu s-au ridicat nici atunci când păreau să evolueze în aceeași ligă – la înălțimea versurilor de granit ale Ilenei Mălăncioiu. Îmi dau seama că, deși scriu despre o selecție de interviuri întinse pe un interval de aproape trei decenii – cel mai vechi e din 1994, cel mai recent din 2021 –, nu pot să-mi dezlipesc întru totul privirile de pe poeziile autoarei. Și asta pentru că viața depănată în fața diverșilor interlocutori se apropie până la identificare de creația lirică. Nu există nimic în afara poeziei și nimic nu se înalță deasupra ei.

Din acest punct de vedere, interviurile Ilenei Mălăncioiu sunt marcate de o fermecătoare îndărătnicie. Indiferent unde vor s-o ducă interlocutorii (oricând antologabile sunt interviurile cu Gabriela Adameșteanu, Marta Petreu, Daniel-Cristea Enache, Laura Albulescu, Doinel Troinaru, Lucia Negoiță ori Xavier Montoliu Pauli), aventura se sfârșește de fiecare dată la limanul poeziei. Ileana Mălăncioiu povestește ca într-un fel de transă. Probabil că, din acest motiv, cele mai pregnante secvențe sunt cele în care parcă se chestionează pe sine, când întrebările partenerului de dialog devin pretext pentru a muta, aproape pe nebăgate de seamă, discuția într-un spațiu în care poeta chiar are de spus ceva important.

Asta nu înseamnă că Ileana Mălăncioiu se ferește de întrebările piezișe. Nu are nicio sfială să se confrunte pe absolut orice temă, ca și cum și-ar fi pregătit de multă vreme răspunsul la atacurile despre care, mai devreme sau mai târziu, știa că au să vină. Astfel, unei abordări voit provocatoare a lui Daniel Cristea-Enache (De ce ați scris și ați publicat în timpul regimului comunist?), Ileana Mălăncioiu îi contrapune o formidabilă șarjă încărcată de un sarcasm nimicitor:

„Nu v-ați dus raționamentul până la capăt. În cele din urmă, ar fi trebuit să mă întrebați de ce am trăit în timpul regimului comunist. Chiar dacă risc să vă dezamăgesc, vă voi mărturisi că am fost un copil sociabil și fericit, pe care îl uita Dumnezeu jucându-se cu ceilalți copii. Din păcate, timpul n-a stat pe loc. Am crescut și am trăit alături de ai mei drama colectivizării. Fiindcă n-a vrut să cedeze de bunăvoie pământul, tata a fost dat afară din postul de contabil pe care îl ocupa. Singurul loc unde s-a putut angaja după aceea a fost mina de cărbuni din sat, unde a fost primit cu greu, ca muncitor necalificat. Poate a cauționat și el regimul, împingând la vagoane, în subterană, dar n-a avut încotro. Eram patru fete pe care trebuia să le țină la școală. Poate ar fi trebuit să refuzăm școala pe care am urmat-o în regimul comunist, să facem un act de eroism și să rămânem analfabete.“

Pe acest ton de persiflare și causticitate se derulează multe din paginile cărții. Ileana Mălăncioiu își ia în serios partenerii de discuție și nu consideră că e necesar să le facă vreo concesie, din moment ce nu se cruță nici pe sine. Ofensivă, uneori virulentă și, în câteva locuri, chiar nedreaptă, Ileana Mălăncioiu e adepta francheții și a sincerității chiar atunci când acestea pot să rănească. Dar ele sunt atributele unui om liber, ale unei conștiințe ce refuză pactizările vinovate ori înregimentările la capătul cărora ghicești o răsplată nemeritată.

Cei douăzeci și doi de interlocutori ai Ilenei Mălăncioiu provin din medii și generații diferite. Cu toate acestea, cartea este foarte unitară. Secretul e ușor de dezlegat: paginile sunt unificate de vocea de mare distincție, eleganță și profunzime a poetei. Îmi vine să spun că există în ele o fascinantă monotonie, o uniformitate hipnotică în emiterea sunetelor, subminate însă de vervă și emoție, aranjate în așa fel încât propozițiile și frazele devin construcții sferice. Nu e nimic de adăugat și nimic de eliminat din discursul care trece de la interlocutor la interlocutor, din pagină în pagină și din an în an.

Pentru că detestă locvacitatea, înfloriturile retorice și căile ocolitoare, poeta iese rareori în arenă. Dar când o face – așa cum se vede și în volumul de față, dar și în publicistica ei militantă pentru cauzele democrației și ale libertății – ține cu orice preț (inclusiv acela de a-i se suspenda rubricile din diverse publicații) să-și impună regulile proprii. Rotunde, cum sugeram mai sus, exhaustive și ferme, răspunsurile au un aer de implacabilitate. Asiști, parcă, la un ritual care începe ca un curs de istorie (personală) și se încheie ca o lecție de anatomie. Judecățile de valoare sunt consecința unei demonstrații în care poeta riscă totul pe cartea sincerității, a privirii în față a adevărului și a convingerii care e întotdeauna irevocabilă. Ileana Mălăncioiu nu are ezitări și nu se răzgândește niciodată după ce a rostit o frază. Mărturisirile sunt construcții definitive, care parcă așteptau, gata echipate, etichetate și înseriate, să fie scoase din subteranele minții și aduse la suprafață. În destule cazuri, răspunsurile sunt mai lungi decât dimensiunea obișnuită a unor replici într-un dialog. Unele se întind pe o pagină sau două, metamorfozându-se în mici eseuri ad-hoc, construite într-o dinamică proprie și având întotdeauna o morală în funcție de care s-au așezat cuvintele, faptele și concluziile.

La relectură, portretul Ilenei Mălăncioiu se decupează cu și mai multă pregnanță decât sesizasem în urmă cu opt ani. Între altele, descopăr abia acum un sentiment adânc al religiosului, pe care nu-l observasem anterior.

Poeta ne-a oferit o hologramă de-o profunzime și complexitate electrizante, invitându-se într-o călătorie în universul obsesiilor, viselor, regretelor, bătăliilor, alianțelor, înfrângerilor și victoriilor din viața unei mari poete de azi. Am reușit să rămân eu însămi e carul de luptă prin care „spiritul creator“, cum ar fi spus un mare critic literar care i-a fost aproape, Lucian Raicu, își marchează trecerea victorioasă prin lume.

Articol publicat și în România literară.