Weinburg, domeniul din Elveția al familiei regelui Carol I

Weinburg in vremea copilariei regelui Carol I. Litografie de Friedrich Pecht

Domeniul și vila Weinburg din cantonul St. Gallen, Elveția, se numără printre destinațiile de călătorie preferate de regele Carol I al României (1839-1914, principe al României din 1866, rege din 1881). Mai multe episoade din viața sa, unele dramatice (precum refugiile din calea exceselor revoluționare de la 1848 sau adăpostirea în fața epidemiei de holeră din 1855), altele plăcute (vacanțele petrecute acolo alături de părinți, frați sau bunici) îl leagă de acel loc. Weinburg este un topos care nu doar l-a găzduit pe regele Carol I, ci i-a influențat profund biografia.

Marienburg: de la gimnaziu la o mare afacere imobiliară

Castelul din Elveția, vizitat adesea de regele Carol I al României și care a fost una din reședințele preferate ale familiei sale, a trecut, în ultimii ani, prin momente dramatice. Proprietatea se află în Thal, un sat din partea de nord-est a cantonului St. Gallen, în imediata apropiere a graniței cu Austria și în vecinătatea nemijlocită a lacului Konstanz. Aici a funcționat, până nu demult, un gimnaziu catolic, administrat de Ordinul misionarilor Styler, dar finanțat parțial din fonduri cantonale. Era o școală mixtă, pentru băieți și fete, „de zi”, dar care avea și un internat. Odată cu criza economică din 2008, administrația cantonului a luat o serie de măsuri financiare de austeritate, între ele numărându-se și reducerea subvențiilor pentru școlile private. Neputând susține singuri costurile, călugării Styler au renunțat la administrarea gimnaziului, pe care au cedat-o unui consiliu, creat special pentru acest scop. Călugării ordinului Styler urmau să se implice, în continuare, doar în activitățile didactice, ca simpli profesori. Consiliul avea misiunea să administreze gimnaziul pe baza taxelor percepute de la elevi, dar și a donațiilor pe care reușea să le strângă. Dar lipsa subvențiilor din partea statului a făcut imposibilă și această misiune.

Într-adevăr, consiliul nu a reușit să colecteze donațiile necesare, iar numărul elevilor a scăzut sub cel minim acceptabil. Au rămas doar 72 de elevi, însă ar fi fost nevoie de minimum 105, pentru ca școala să se poată autosusține (conform articolului „Privatschule «Marienburg» schliesst”, St.Galler Tagblatt, 24 octombrie 2011). Astfel încât, în octombrie 2011, a luat decizia desființării gimaziului odată cu încheierea anului școlar 2011-2012. Presa elvețiană prezintă știrea cu o anumită neutralitate, deși lasă să transpară surpriza neplăcută produsă de eveniment, prin evocarea tradiției de peste 80 de ani a școlii și prin evidențierea valorii istorice a domeniului, parcului și clădirilor acesteia (St. Galler Tagblat, 22 octombrie 2011; Grenchner Tagblatt, 24 octombrie 2011; Luzerner Zeitung, 28 octombrie 2016).

După închiderea școlii, pentru scurt timp, misionarii Styler au păstrat proprietatea asupra domeniului, iar în clădirile școlii a fost amenajat, de către Agenția pentru Integrare a cantonului St. Gallen, un adăpost pentru solicitanții de azil minori. În cele din urmă, în 2016, întregul domeniu a fost vândut unei societăți pe acțiuni, Marienburg AG, parte a conglomeratului antreprenorial Menzi Muck Gruppe AG. Noul proprietar și-a anunțat intenția de a renunța la adăpostirea azilanților și de a investi o sumă uriașă (100 de milioane de franci elvețieni) pentru construirea de locuințe pe domeniul proaspăt achiziționat, cu păstrarea clărdirilor istorice. Până la data publicării acestui articol, proprietarul, care și-a schimbat denumirea din „Marienburg AG” în „RIVAG Immobilien AG”, a obținut din partea autorităților locale aprobarea proiectului său de construcții. Între altele, acesta prevede ridicarea a 70 de locuințe destinate închirierii (conform site-ului companiei RIVAG Immobilien AG). Vechiul domeniu pare să devină, astfel, o mare și, desigur, profitabilă investiție imobiliară.

Gimnaziul Marienburg în Thal. Foto: Ordinul misionarilor Styler

Weinburg, vechiul nume al gimnaziului Marienburg

Proprietatea despre care vorbim nu s-a numit dintotdeauna „Marienburg”. Ea poartă acest nume abia din anul 1930, când misionarii Styler au înființat școala despre care a fost vorba mai sus, pe proprietatea pe care au cumpărat-o cu un an mai devreme. Înainte de acest moment, domeniul s-a numit „Weinburg”, iar proprietarii lui au fost, timp de circa 130 de ani, principii casei de Hohenzollern Sigmaringen. Denumirea a fost inspirată, fără îndoială, de culturile viticole foarte răspândite în zonă.

Numele Weinburg datează de pe la 1800 și i-a fost acordat domeniului de către proprietarul de atunci, Michael Schiess, un mare comerciant elvețian. Acesta a reconstruit și clădirea principală, cea a „castelului”, de fapt o vilă de dimensiuni mari, care avea să rămână în acea formă și după achiziționarea domeniului de către Hohenzollerni. Înainte de a avea această denumire, domeniul s-a numit „Hof unterm Stein” (Curtea de sub stâncă) și s-a aflat, succesiv, în proprietatea unor importante familii din zonă. În secolul al XVIII-lea a fost folosit ca sediu cu destinație administrativă, pentru notariatul cantonal (Stafan Mayerhans, „Der «Hof unterm Stein» wird Landschreiberei”, în Unser Rheintal,  vol. 27, 1970, p. 59-60).

Cum a devenit Weinburg proprietate a casei princiare Hohenzollern?

Străbunicul regelui Carol I al României, principele suveran Anton Aloys de Hohenzollern Sigmaringen, a cumpărat domeniul de la Weinburg de la Michael Schiess în anul 1817 (Rudolf Seigel, „Die Weinburg wird Sommersitz der Fürsten von Hohenzollern”, în Unser Rheintal,  vol. 27, 1970, p. 60). Războaiele napoleoniene tocmai se încheiaseră, iar casa princiară de la Sigmaringen le supraviețuise mult mai bine decât au reușit alte sute de familii din înalta aristocrație germană. În timp ce majoritatea principilor germani fuseseră mediatizați de Napoleon I, cei de la Sigmaringen reușiseră să își păstreze intacte drepturile suverane asupra principatului. Ba chiar au dobândit câteva domenii ale unor mănăstiri care fuseseră secularizate, astfel încât averea lor a sporit considerabil. Prin urmare, cumpărarea proprietății din Elveția nu a însemnat un efort financiar prea mare, oricât de ciudată – cel puțin extravagantă! – ar părea astăzi.

De negocierea propriu-zisă a achiziției s-a ocupat prințul moștenitor Karl, bunicul viitorului rege al României. El a fost, de fapt, cel care a ales domeniul Weinburg, care pare să fi fost și pe gustul părintelui său. Însă atât tatăl, cât și fiul, nutreau un plan, pe care l-au pus în aplicare un an mai târziu, în 1818. Atunci, domeniul Weinburg a fost dăruit prințesei Antoinette, soția prințului moștenitor Karl și nora lui Anton Aloys.

Explicația acestei dărnicii trebuie căutată în istoria familiei. Bătrânul principe Anton Aloys se căsătorise, la vremea lui, în 1782, cu o prințesă de Salm-Kyrburg, Amalie Zephirine. Aceasta făcea parte dintr-o familie aristocratică germană foarte apropiată de curtea franceză. Născută și educată la Paris, Amelie Zephirine avea un frate, prințul Friedrich de Salm-Kyrburg, ofițer în armata regală franceză. Curtea de la Sigmaringen și stilul de viață destul de auster al familiei suverane de aici par să nu fi fost pe gustul tinerei prințese, obișnuită cu viața rafinată și agitată a Parisului. Motiv pentru care, la zece săptămâni după nașterea unui băiat (prințul Karl, bunicul regelui Carol I al României) ea își părăsește soțul, dar și copilul și se întoarce în capitala Franței, unde se afla și fratele ei. Avea să revină la Sigmaringen după 23 de ani! (Histoire de la vie de la Princesse Amélie Zéphyrine de Hohenzollern-Sigmaringen, née Princesse de Salm-Kyrburg, ma mère, écrite par elle-même, reçue après sa mort, 1760–1831. Editori Edwin Ernst Weber,  Christina Egli, Eggingen, Edition Isele, 2015, p. 33-36) O poveste tristă, care nu putea să rămână fără urmări, atât pentru nefericitul soț Anton Aloys, cât și pentru copilul celor doi, prințul moștenitor Karl, nevoit să crească fără mamă.

O generație mai târziu, prințul moștenitor Karl risca să repete povestea nefericită a tatălui. Soția sa, Antoinette, era de origine franceză. Tatăl ei, Pierre Murat, fusese cârciumar și era frate cu Joachim Murat, celebrul cumnat al lui Napoleon Bonaparte. De altfel, Napoleon a acordat acestei familii burgheze rangul princiar. Căsătoria s-a realizat din calcul politic, în 1808, iar cei de la Sigmaringen au fost la început destul de rezervați față de nora cu origini modeste. Curând, însă, au îndrăgit-o pe prințesa franceză, mai cu seamă că în 1815 aceasta a născut un fiu, pe Karl Anton, care avea să devină moștenitor al principatului de la Sigmaringen. Au îndrăgit-o atât de mult, încât ar fi făcut orice ca să o păstreze. I-au dăruit chiar domeniul și vila de la Weinburg, proaspăt achiziționate.

Dincolo de aceste calcule, familia princiară se va fi gândit și la utilitatea unui astfel de loc. Domeniul se afla dincolo de graniță, așadar într-o altă țară. La nevoie, dacă împrejurările politice deveau nefavorabile, putea să fie folosit și ca loc de refugiu. Amintirea ocupației principatului de către trupele lui Napoleon Bonaparte era încă proaspătă în familia princiară de la Sigmaringen. Era bine să fii pregătit pentru orice eventualitate.

Loc de refugiu la vreme de revoluție și de holeră

Valoarea sa de loc de refugiu avea să şi-o dovedească Weinburg în contextul tulburărilor revoluționare de la 1848-1849. Micul prinț Carol a fost dus pentru prima dată în vizită la proprietatea din Elveția a familiei în vara anului 1847. Viitorul rege al României își amintește de acea vizită în memoriile sale, deși avea doar opt ani pe-atunci. Două impresii, una pozitivă și una negativă, i-au rămas în amintire. Prima este cea legată de numărul mare de localnici care, într-o zi de sărbătoare, au vizitat parcul domeniului. Cea de-a doua, cea neplăcută, i-a fost provocată de soldații elvețieni, ale căror strigăte, chiuituri și strâmbături nu i-au plăcut deloc (Aus dem Leben König Karls von Rumänien. Aufzeichnungen eines Augenzeugen, vol.I, Stuttgart, Verlag der J.G. Cotta’schen Buchhandlung, 1894, p. XIX-XX).

Un an mai târziu, vizita avea să fie una forțată de împrejurări. Valul revoluționar a cuprins și micul principat Hohenzollern Sigmaringen. Pus în fața revoltei locuitorilor din Sigmaringen, bătrânul principe Karl a abdicat, trecând suveranitatea principatului Hohenzollern în mâinile fiului său Karl Anton, în 27 august 1848. Curând după aceea, revolta s-a radicalizat. La o adunare populară în satul Trillfinger, din 24 septembrie 1848, cu circa 4.000-5.000 de participanți, a fost expus un dovleac vopsit în culorile alb-negru (culorile casei princiare), având înfiptă în el o sabie (Rolf Vogt, „Fünf Tage, die das Fürstentum Erschütterten. Die Trillfinger Volksversammlung vom 24. September 1848 und die demokratische Revolution in Hohenzollern Sigmaringen”, în Zeitschrift für hohenzollerische Geschichte, vol. 35, 1999, p. 35-36). Amenințarea la adresa principelui era evidentă. Două zile mai târziu, un grup radical, care contesta autoritatea principelui, a constituit la Sigmaringen un „comitet al securității”, care avea intenția să preia prerogativele guvernului. În replică, principele și guvernul au plecat „în exil”. Pentru a-și pune la adăpost familia în fața unor eventuale excese „revoluționare”, principele Karl Anton a luat decizia să o ducă în Elveția, la Weinburg (Eberhard Gönner, Die Revolution von 1848/1849 in den hohenzollerischen Fürstentümern und deren Anschluß an Preußen, Hechingen, Druck von A. Pretzl Buchdruckerei, 1952, p. 135).

Începută în 27 septembruie 1848, șederea la Weinburg a durat două săptămâni. De atât a avut nevoie tatăl viitorului rege al României pentru a-și reinstaura autoritatea asupra principatului. Pe 10 octombrie, guvernul se întorcea în Sigmaringen, susținut de două batalionane bavareze (Eberhard Gönner, op.cit, p. 139). În memoriile sale, regele Carol I, care avea deja nouă ani, a numit această ședere „primul refugiu”. Un refugiu care, probabil, le-a salvat viețile fraților, pe ale părinților și pe a sa proprie.

Al doilea refugiu a avut loc în lunile mai-iunie 1849. O revoltă izbucnită în ducatul vecin Baden amenința să se extindă și asupra principatelor Hohenzollern ((Eberhard Gönner, op.cit, p. 160). Radicalii din Sigmaringen, care agitaseră spiritele și cu un an în urmă, au trecut din nou la acțiune. De data aceasta, principele Karl Anton și soția sa Josephine au ales să rămână în principat, dar și-au trimis copiii la Weinburg. Aceștia au fost însoțiți de Georg Schaefer, care tocmai fusese angajat ca educator al micului prinț Carol (Aus dem Leben König Karls…, vol.I, p. XXI). Într-o scrisoare din 29 mai 1849, Karl Anton îi împărtășea prințesei Katharina de Hohenlohe, cea de-a doua soție a tatălui său: „Ne simțim nesfârșit de ușurați și liniștiți să-i știm pe copii în siguranță” (K.Th. Zingeler, Karl Anton Fürst von Hohenzollern. Ein Lebensbild nach seinen hinterlassenen Papieren, Stuttgart und Leipzig, Deutsche Verlags-Anstalt, 1911, p. 40). Odată în plus, domeniul din Elveția își dovedea utilitatea.

Pe la mijlocul lunii iunie, mama copiilor avea să li se alăture în Elveția. Tatăl găsește și el timp să-i viziteze, ocazie cu care notează: „În urmă cu o săptămână, am fost plecați amândoi, Josephine la Weinburg, eu la Stuttgart, apoi mai târziu și eu acolo, pentru o zi. Copiii au crescut foarte bine, iar eu, în ciuda despărțirii și a regretului de a nu-i avea alături, mă simt destul de liniștit să știu că se află toți în afara tumultului politic” (K.Th. Zingeler, op. cit., p. 41). În cele din urmă, revolta din marele ducat Baden a fost înăbușită prin intervenția trupelor Prusiei. O parte a acestora au intrat apoi și în Sigmaringen, unde a fost reinstaurată liniștea.

O altfel de refugiere se va petrece câțiva ani mai târziu, în 1855. Prințul Carol fusese trimis încă din 1850 la Dresda, capitala Saxoniei, pentru studii, împreună cu fratele său Anton. Erau însoțiți de guvernorul Georg Schaefer, cel care, de altfel, relatează acest episod într-un text redactat mult mai târziu, la bătrânețe. Textul, redactat în limba germană și cu un titlu, care, în traducere românească, sună în felul următor: „Scurte notițe, ca repere pentru o dezvoltare mai cuprinzătoare a celei de-a doua părți a mempriului despre anii de școală la Dresda ai prinților de Hohenzollern, în special ai prințului Carol de Hohenzollern”, se păstrează la Arhivele Naționale ale României, în Fondul Casa Regală (dos. 26/1893).

În vara anului 1855 a izbucnit în regatul Saxoniei o epidemie de holeră. Pentru a nu le pune viețile în pericol, familia a hotărât să îi adăpostească pe tinerii prinți la Weinburg. Și în anii din urmă, Carol își petrecuse câte două-trei săptămâni din vacanțele de toamnă, întotdeauna în septembrie, la proprietatea elvețiană a familiei. De data aceasta, vacanța a început mai devreme, spre sfârșitul lunii august, iar durata acesteia s-a prelungit până la șapte săptămâni (documentul citat, f. 9v.-10). Cu holera – la  fel cu revoluția – nu era de glumit!

Carol avea să revină constant la Weinburg, atât înainte, cât și după alegerea sa ca principe al României. Despre aceste vizite, însă, cu altă ocazie.

Articol publicat şi în revista Lecturn.

• Recomandare de lectură: Istoric Vasile Docea: „Dacă poporul român ar avea un cod genetic propriu, Monarhia ar fi unul dintre cromozomi”

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News