Dan C. Mihăilescu: o duminică de carte despre vinul bun al trecutului


Dan C. Mihăilescu, „Podul cu vechituri”, Editura Humanitas, 2019, 184 pp.

Dan C. Mihăilescu este „o duminică de om”, iar Podul cu vechituri este o duminică de carte.

 

Podul cu vechituri adună câteva zeci de texte, marea lor majoritate fiind „pastile” radiofonice de 10-15 minute care au fost publicate și pe site-urile Radio Europa Liberă.

Contabilitatea (e un fel de a spune) veștilor bune nu are o presă prea bună la noi. Poate că, îmi vine să zic, și de aceea, presa noastră – cu precădere cea din ultimii ani – nu are, la rândul ei, o… presă bună; are, adică, un nivel de încredere în descreștere evidentă și un impact care ar trebui, și din unghiul democrației vorbind, dar și din perspectiva bunului-simț, să ne pună serios pe gânduri. Acest fapt – dublat de acela că articolele care zidesc sunt parcă mai greu de construit decât acelea care demolează – nu implică urmarea imediată că nu avem vești bune. Ele există – și sunt, de fapt, foarte multe.

Două dintre veștile certamente bune ale ultimelor luni sunt legate de doi oameni care au avut, la un moment dat, o mare cumpănă a vieții: Tudor Jebeleanu și Dan C. Mihăilescu. În 2012, marele grafician și desenator, delicatul Tudor Jebeleanu a avut un accident cerebral; în 2017, „omul care aduce cartea”, eseistul redutabil, oratorul inconfundabil, delicatul și adorabilul Dan C. Mihăilescu a avut un accident cerebral. În 2019, fiecare dintre cei doi ne-au făcut mai multe daruri culturale.

În aprilie, pe bd. Magheru, la Simeza, Tudor Jebeleanu a expus peste 70 de lucrări – toate realizate în 2017 și 2018. Înaintea teribilului accident din 2012, d-l Jebeleanu desena cu mâna dreaptă. Expoziția din luna aprilie, care a avut-o drept curator pe Nadia Ion, este una „de mâna stângă”. Horia-Roman Patapievici, cel care a vorbit la vernisajul acestei expoziții, a spus că „sunt desenele pe care Tudor Jebeleanu le-a făcut după accidentul cerebral din 2012; prin urmare, sunt o reînvățare a unui talent pe care el îl avea nativ, în mod excepțional, și care era legat de dexteritățile mâinii drepte. Acestea toate au trecut acum la mâna stângă. Ce vedeți acum este rezultatul miraculos al unei reveniri. (…) Acest extraordinar transfer – de la mâna dreaptă la mâna stângă – este al forței morale, al tăriei intelectuale și, îndrăznesc să spun, este al geniului talentului. Așa cum există un geniu al spiritului, există un geniu al talentului și el se vede în această extraordinară revenire, pe mână stângă, de la mâna dreaptă (…) Asupra formei lui artistice: eu cred că este excepțională. Ce vedeți este expresia unui mare talent. Nu este un cuvânt de laudă pentru cineva care suferă de o infirmitate, este pur și simplu un cuvânt de reverență față de expresia unui mare talent. Îmi vine să spun că notele care însoțesc expresia artistică a lui Tudor Jebeleanu s-au îmbogățit și Tudor pe care îl vedem acum, la 70 de ani, cu această expoziție a renașterii lui ca talent – și este o victorie împotriva biologiei, a trupului, a materiei – este un Tudor într-o formă excepțională.”

Pe final de mai, cu lansare la târgul de carte de vară, Dan C. Mihăilescu ne-a oferit (și a fost una dintre cărțile best-selling) Podul cu vechituri. Înainte de a intra, cât de cât, în materia atât de specială și de plăcută a acestei cărți, să menționez, pe repede înainte, că, în anul anterior, la Gaudeamus, am avut, tot de la Dan C. Mihăilescu, și Plăceri vinovate și datorii împlinite. 12 confesiuni (o antologie) – și aceasta fiind una dintre cărțile care s-au bucurat de un succes de public semnificativ cu ocazia târgului de carte de toamnă.

Revenind la Podul cu vechituri, să punctăm, mai întâi, sub raport metodologic și cu cuvintele autorului, faptul că „prin vechituri nu am subînțeles niciodată ceva sinonim cu edecuri, ruine, fleacuri ruginite, pagini datate, arhitecturi delabrate și destine ofilite, ci exclusiv titluri, stiluri, fapte, persoane și mentalități situate în lumina nobil prăfuită de sub acoperiș, acolo unde se află depozitate jucăriile străbunicilor și micile vestigii vestimentare destinate strănepoților, binecuvântata fantă către acel altădată, idealizat irepresibil și regretat ireversibil, însă asimilat și reprodus prin identificare”. Un patrimoniu subtil, așadar, delicat, în parte nevăzut, foarte prețios. De asemenea, pentru a încadra contextul de posibilitate al acestei cărți, să menționăm că ea vine după numeroase dovezi de solidaritate declinate în ceea ce Dan C. Mihăilescu numește „revelația copleșitoare a prieteniei” – pentru volumul de față, în mod aparte, cu doamna Teodora Stanciu (căreia îi și este, de altfel, dedicată cartea), acum realizatoare a unei distinse și distincte emisiuni la Radio Trinitas, în prim-plan. Mai precis: Podul cu vechituri adună câteva zeci de texte, marea lor majoritate fiind „pastile” radiofonice de 10-15 minute incluse în emisiunea Revista literară, girată de d-na Stanciu de la radioul mai înainte menționat, acestora adăugându-li-se alte câteva texte (cinci la număr, mai precis) care au fost publicate pe cele două versiuni de site de limbă română ale Radio Europa Liberă (ediția moldovenească și ediția, mai recentă, românească).

Dacă ar fi să încercăm să prindem într-o singură formulă „duhul” acestei cărți – una dintre cele posibile, desigur –, s-ar putea spune că, odată cu Podul cu vechituri, avem de-a face cu exerciții superioare, impecabil executate, de pedagogie în numele unei tradiții vii. În citatul reprodus mai sus în care nuanțează și indică sensul adecvat pentru această carte în care e folosit cuvântul „vechituri”, Dan C. Mihăilescu pune în dreptul termenului de „trecut” și următoarele note: „regretat ireversibil, însă asimilat și reprodus prin identificare”. Repetiția, repovestirea (parcă la fel ca în celebra parabolă despre marele rabin Baal Șem Tov, rugile acestuia și Dumnezeu…), deci aducerea în prezent, deci (re)învierea – aceasta este pedagogia mustoasă a trecutului pe care o regăsim în această parte, odată cu (fără excepție) fiecare poveste – care devine parabolă.

Este subînțeles că Dan C. Mihăilescu nu alege orice din trecut. Alege cu gust (bine, multiplu) rafinat, cu nas fin, cu (bun)simț etic, cu privire bună, blândă. Și anume, alege în acest sens și în această direcție dirijate de următorul predicat: „Mulți dintre noi își exorcizează decepțiile, deprimismul și nevrozele generate de senzația inutilității prin sport, muzică, gastronomie, grădinărit, sex, turism cultural, pescuit sau vânătoare. De ce n-ar figura calofilia, bibliofilia sau însăși libromania printre metodele de destrămare a constrângerilor? În cuprinsul elitelor, indiferent de meserii și vârste, toată lumea exaltă, fie detectând în trecut, fie proiectându și nostalgiile acolo, calitățile elementare de odinioară: buna-cuviință, bunele maniere, buna dispoziție, credința, responsabilitatea, moralitatea, arta de a fi cuminte, înțelept, hedonist cu simț civic și energie coagulant comunitară, într o bonomie convivială care să constituie și plămada nepoților destinați viitorului. Ce alt simbol ar fi mai nime¬rit pentru toate acestea de nu podul plin cu amintirile familiei, care constituie ceea ce reprezintă acoperirea bancară în aur, ca garanție valorică pentru bietele bancnote șifonate care circulă pe piață?”.

Când alege din trecut aceste (minunate, ziditoare adesea) „vechituri”, Dan C. Mihăilescu, în alte cuvinte, privilegiază. Ce anume? În parafrază (o parafrază direct raportată la o altă carte, excelentă și aceasta, semnată de Dan C. Mihăilescu): privilegiază oamenii și cărțile despre acești oameni care, poate, ne-au făcut oameni și care ne pot face oameni. Mai precis (selectiv, nu exhaustiv): cartea Ioanei Pârvulescu despre cum se roagă scriitorii; stilul aparte al celor de la Baroque Books and Arts (care au scos, între multe „trufandale” literare, și Amintirile Zoei Cămărășescu), rememorări ale unor întâlniri cu bătrânii interbelici; serile culturale ale Irinei Procopiu; jurnalul soției lui Mircea Vulcănescu; rânduiala vieții (a aproape centenarei) Anna Kretzulescu-Lahovary. Sau: însemnările din ultimul an și jumătate al vieții Reginei Maria; viața, complicată, a Reginei Elena; corespondența lui Dinu Lipatti; rostul mănăstirii Văratec în viața literaților noștri; memoriile de închisoare ale lui Nicolae Carandino; cum era Tudor Arghezi când s-a îndrăgostit; cum era și cum scria Barbu Brezianu; ce făcea Mihail Sadoveanu pe vremea când era fermecat de URSS; corespondența unui mare ambasador francez cu șase doamne, șase nume, totodată, ale „nobilimii valahe“. Sau: despre persoana și destinul lui Mihai Manoilescu; pur și simplu despre politețe (și despre un dicționar nostalgic al politeții); despre deliciile lecturii; despre nevoia de oameni-punte între lumea laică și lumea teologală; despre arta lui Mihai Sârbulescu și despre „pictura ca Dumnezeu“; despre liceu – „ca loc al destinului”. Și despre multe altele, de fapt.

Cu trimitere explicită la unul dintre profesorii la care se referă ca fiind „o întrupare a nobilei eleganțe universitare”, Dan C. Mihăilescu spune că era „o duminică de om”. Putem împrumuta și ajusta cu folos formula. Dan C. Mihăilescu este, la rândul său, „o duminică de om”, iar Podul cu vechituri este o duminică de carte.

 

P.S. Poate că unii dintre cititorii acestei pagini de revistă au văzut și/sau au simțit deja: textul de față nu este în primul rând unul de critică literară, fie ea și critică de întâmpinare. Dar e o plăcere pentru mine să fac lucrurile să fie și mai clare: e mai ales un text al unei bucurii discrete, al solidarității, al empatiei, al unui respect adânc. Iar expoziția d-lui Tudor Jebeleanu și cărțile recente ale d-lui Dan C. Mihăilescu sunt (și) exemple, miraculoase în firescul și în generozitatea lor, de măreție. Nu mai puțin de atât.

 

Articol publicat şi în Revista 22.


Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.