Viaţa de dincolo de moarte: o ediţie Ion D. Sîrbu

Ion D. Sîrbu. Sursă foto: La Punkt

Teribil şi atroce a fost destinul lui Ion D. Sîrbu: umilit, întemniţat, exilat interior în infernul Craiovei, scriitorul nu a avut parte, în viaţă fiind, nici de onorurile şi nici de gloria rezervată atâtora dintre contemporanii săi. Fiul de miner a fost, până la moarte, prizonier în regimul care pretindea că se întemeiază pe puterea oamenilor muncii. Literatura a devenit, pentru Sîrbu, singurul drum pe care îl mai putea alege.

Şi poate că de aceea, asemeni lui N. Steinhardt, Sîrbu a imaginat, pentru posteritatea abia întrevăzută, o operă neîngrădită de cenzură şi de frică. Textele apărute după moartea sa sunt cele în care geniul presimţit în viaţă ajunge la suprafaţă, ca o magmă ce nu mai poate fi domolită.

Dar pentru ca profilul lui Sîrbu să se poată întregi era nevoie de ceea începe să se contureze de abia acum: ediţia de opere complete de la “Polirom” este monumentul în care se poate regăsi complexitatea polifonică a artei sale. Seria în curs de tipărire, care se datorează eforturilor lui Antonio Patraş şi Toma Velici, obligă la o revizuire de canon: Sîrbu este, în postumitate, nu doar un caracter, ci şi autorul unei opere fundamentale pentru definirea condiţiei umane sub comunism.

Iar primele trei volume apărute acum ilustrează vitalitatea relaţiei care se ţese între textele antume şi cele postume. Temele prozatorului circulă peste decenii, iar scriitura sa rafinează nucleul care se distinge de foarte devreme. Cerchist şi european, Sîrbu a edificat, cu tenacitate şi disperare, opera care a dat sens suferinţei sale. El este, spre relua formula memorabilă a Monicăi Lovinescu, parte din continentul est-etic: actul său de rezistenţă este hotărârea de a merge mai departe, chiar şi atunci când totul pare să fie pierdut.

Pentru Sîrbu, acel “acasă” spre care s-a întors mereu este cel din Petrila: povestirile publicate peste ani sunt tentativa de a sculpta în cuvinte efigia lumii care i-a dat viaţă. Imaginea părinţilor se suprapune peste aceea a comunităţii. Ion D. Sîrbu duce mai departe poezia aspră a existenţei lor.

Povestirile din Petrila, recitite astăzi, nu au nimic vetust sau provincial. Dimpotrivă, în registru de sondare mitologică sau de evocare realistă, ele sunt ca nişte pietre de hotar prin care scriitorul trasează drumul pe care va reveni, o dată cu propria sa moarte. Cei care nu mai sunt îl încadrează, iar mina spre care coboară nu poate fi luminată decât de lampa ce acordă omului demnitatea de a trăi liber, până la capăt.

Şi dacă povestirile din Petrila sunt un testament şi un îndrumar moral, articulat cu severitate de bazalt, textele din Şoarecele B şi alte povestiri sunt fragmentele pe care Sîrbu le aduna din catastrofa unei jumătăţi de veac, spre a reconstitui devenirea artei sale.

Regăsite după decenii, textele din acest volum sunt portativul pe care geniul lui Sîrbu înscrie varietatea deconcertantă a literaturii sale: de la oniric la satiric, trecând prin sobrietatea realistă, materia din scrierile postume se află toată aici. Simbolic, textele din Şoarecele B comunică cu un timp al supravieţuirilor cerchiste. Gary-bufonul se transformă, treptat, în cronicarul evului comunist.

Privite de cenzură ca simple fragmente naufragiate ale altui timp, paginile din Şoarecele B au vitalitatea insurgentă care se va revărsă în proza editată după moartea sa. Imaginea intelectualului comunist, cinic şi amoral, se conturează acum: Vasile Poiană, modelat grotesc după tânărul A. E. Baconsky, este întruchiparea răului care locuieşte casa Griboedov. Arta lui Sîrbu este asemeni unui ochi care se dilată spre a cuprinde lumea, cu toate detaliile sale mărite sub lupă: Caragiale se întâlneşte cu Kafka, iar realitatea devine un teatru al nebuniei.

Şoarecele B anunţă, printr-una dintre povestiri, unul dintre romanele centrale ale condiţiei intelectuale în comunism, Lupul şi catedrala. Căci pariul ultim al lui Sîrbu este romanul în care artă şi biografie devin una: Lupul şi catedrala atinge un registru al capodoperei prin intensitatea disperată a realismului său mitic.

Reediatat acum, Lupul şi caredrala poate fi înţeles, în fine, drept unul dintre romanele centrale ale secolului XX românesc. Sfidând dogmele “romanului politic” tolerat de oficialitate, textul lui Sîrbu se încarcă de libertatea sarcastică şi şi vizionară bulgakoviană: opera sa devine un breviar al veacului comunist.

Acolo unde Marin Preda alege, în Cel mai iubit dintre pământeni, drumul subversiunii acceptate, Sîrbu optează pentru curajul asumării estetice şi morale. Roman-eseu, roman-dramaturgic şi roman-poem, Lupul şi catedrala este saturat de detaliile biografiei sale. Este ca şi cum, scriind cu disperare, Sîrbu ar topi în text proprii săi ani, ca pe nişte manuscrise ce nu pot să ardă.

O dată cu Lupul şi catedrala, Sîrbu trece pragul pe care îl intrevăzuse, în urmă cu decenii. Libertatea interioară luminează textul şi îi dăruieşte acuitatea privirii ce străbate spre viitorul de dincolo de comunism : ediţia de acum este oglinda în care Ion D. Sîrbu se poate, în fine, contempla, eliberat de povara suferinţei şi a umilinţei, mântuit în cerul fără de capăt precum Maestrul convocat de Woland.

Articol publicat şi în LaPunkt.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News