Uzurpatorii lui Eckermann


Turnătorii au lăsat atât de multe mărturii despre existența cotidiană a lui Constantin Noica, încât îi putem defini drept un fel de Eckermann colectiv, „arondați” pe lângă un Goethe înfrânt, dar capabil încă să dea de furcă oficialităților.

 

Constantin Noica în arhivele Securității (selecția, prezentarea și îngrijirea documentelor de Dora Mezdrea, editura Humanitas, 2009) permite, așa cum sugeram în articolul meu anterior, nu doar o analiză a instituțiilor și o istorie a persoanelor, ci și una a mentalităților. Am văzut cum lucra Securitatea și câtă energie depunea pentru a construi un depozit de informații terne. Munca neobosită nu ascundea însă inutilitatea de profunzime a întregului demers. Da, securiștii erau „vigilenți”, erau harnici, erau cinici și nesimțiți, știau totul. Dar asta nu le-a folosit la nimic. E ca și cum o echipă de căutători de aur sau diamante ar fi lucrat cu hărți ale unor zone unde, oricât ai fi săpat, nu dădeai de nimic altceva decât de nisip și bolovăniș.

Există, desigur, o „răceală” a documentului, un fel de impasibilitate pe care trecerea anilor o accentuează. Chiar dacă situațiile ne-au fost familiare,  nu mai ținem minte contextul, frământările și neliniștile zugrăvite de securiști și lacheii lor, turnătorii. Oricine-și parcurge dosarul de „urmărire informativă” nu-și poate reprima senzația că-și vede existența, vorba lui Eminescu, „repovestită de o străină gură”. În cazul unei personalități de anvergura lui Noica, frapează contrastul dintre imaginea pe care ți-ai făcut-o despre el citindu-i cărțile și felul în care-l văd Securitatea și cei năimiți să-l urmărească.

Parcurgând paginile cărții, aproape că te izbește un lucru. Și anume, seninătatea turnătorilor, lipsa de inhibiții în a-și face datoria față de „organ”. E limpede: în România comunistă se turna ușor, firesc, cu aplomb și lux de amănunte. N-am văzut prea multe documente ale Siguranței, și cu atât mai puține ale SRI-ului, dar îmi imaginez că lucrurile n-au stat și nu stau diferit, indiferent de contextul politic și social al țării. Nici măcar nu se poate vorbi de un excepționalism românesc. Această facultate (cum s-o numesc altfel?!) este o caracteristică umană răspândită pe tot globul. Exemplele abundă, diferă doar „spiritul locului” și consecințele administrative ale pieselor adunate „la dosar”.

Cine erau turnătorii lui Noica? În general (bazându-mă pe ceea ce a selectat dna Dora Mezdrea), intelectuali. Colegi de serviciu, redactori, șefi de edituri, colaboratori la diversele proiecte culturale inițiate de filozof. Toți, cum se spune, „oameni cu școală”. Și, toți, fără să trădeze cea mai mică neliniște că participă la o infamie. Indivizii turnau cum respirau. Uneori, din proprie inițiativă, alteori pe baza planului precis stabilit de ofițerul coordonator – ceea ce îi împarte în două categorii (sau măcar în două etape, dacă ne referim la aceiași delatori): turnători „generaliști”, care informau în virtutea datoriei asumate față de Securitate (respectiv, angajamentul de colaborator), și „specialiști”, adică cei puși să relateze despre momente și situații precise din viața „obiectivului”.

Pentru a înțelege de ce s-a decis înconjurarea lui  Noica, după ieșirea din închisoare, cu un veritabil cerc de fier, trebuie să vedem de ce se temea Securitatea. Exista, fără îndoială, un procedeu standard: toți foștii deținuți politici erau supravegheați după ieșirea din închisoare, pentru a-i împiedica să aibă relații prea strânse unii cu alții, adică să se organizeze și să acționeze împotriva „cuceririlor revoluționare” ale statului socialist. Or, nici pomeneală, în cazul lui Noica, de dorință de a relua legăturile cu vechii prieteni. Dimpotrivă, imaginea desprinsă din dosarul de urmărire e aproape aceea a unui singuratic, ale cărui relații cu alți oameni erau strict funcționale, dominate de impersonalitate și un fel de cordialitate rece.

Teama Securității era motivată și de două lucruri: decizia lui Noica de a publica în străinătate (își stabilise acest obiectiv chiar înainte de a ajunge în închisoare, în perioada domiciliului forțat dintre 1948 și 1958) și legăturile lui strânse cu personalități marcante ale exilului românesc, de la Mircea Eliade și Cioran, la Eugène Ionesco și George Uscătescu. El reprezenta, așadar, o variantă a „pericolului extern”, strigoiul care-i făcea pe bolșevici să tremure. Ilegitimitatea de structură a comunismului se traducea și prin izolarea ermetică a țării, prin tăierea legăturilor cu străinătatea și prin desemnarea românilor din Occident drept „trădători” și inamici ireductibili ai patriei. Evident că Securitatea nu se rezuma la a urmări întâlnirile sporadice ale filozofului cu străinii. Era interesată în egală măsură și de scrierile lui – nu pentru a le împiedica neapărat să fie tipărite în țară, ci pentru a afla cât sunt de „primejdioase” în cazul în care ar fi ajuns în străinătate.

În acest context, Securitatea avea nevoie de „personal calificat”. Adică, de oameni care chiar să priceapă în cele mai mici amănunte gândirea și scrisul lui Noica. Și i-a găsit. Câteva dintre numele inșilor care aveau o certă calificare intelectuală și filozofică sunt dezvăluite de Dora Mezdrea în paginile volumului. Adevărul e că ei nici măcar nu încercau prea tare să se ascundă. Aflați în „misiune” permanentă, nu li se părea nici imprudent, nici compromițător, nici măcar imoral să lase urme pe care le-ar fi putut descifra aproape oricine. Ce uimește e amestecul de curtoazie, familiaritate, simpatie, admirație, compasiune și chiar „omenie” față de Noica și faptul că, deîndată ce se depărțeau de el, compuneau odioase denunțuri cu aerul că îi fac celui supravegheat un enorm serviciu. Într-un fel, nescontat de ei, chiar i l-au făcut: au lăsat atât de multe mărturii despre existența lui cotidiană, încât îi putem defini drept un fel de Eckermann colectiv, „arondați” pe lângă un Goethe înfrânt, dar capabil încă să dea de furcă oficialităților.

Deși nu ascundeau nimic securiștilor, turnătorii lui Noica nu depășeau limitele moderației stilistice și de ton. Rolul lor era precumpănitor descriptiv, fără a îngădui subiectivității să ocupe prea mult din spațiul notei informative. Cred că într-un singur loc descoperim nuanțe ale vehemenței și urii, într-un portret de analiză mai degrabă caracteriologică decât de relatare a unor fapte concrete. Nu lipsesc nici elogiile la adresa realizărilor intelectuale și sublinieri ale valorii ieșite din comun a creației sale filozofice – lucru care arată că Securitatea știa cu cine are de-a face. Însă dincolo de tot ceea ce vor fi spunând turnătorii, cu adevărat fascinant e ceea ce spune, direct, Constantin Noica. Dosarul conține trei categorii de informații nemijlocite: transcrierea unor convorbiri telefonice, înregistrarea discuțiilor filozofului cu ofițeri de Securitate și o notă olografă din 1972, în care acesta a pus pe hârtie un fel de dare de seamă despre întâlnirile cu prieteni din străinătate (Sanda Stolojan), dar a creionat și profilul unor intelectuali români din Occident. Iată o mostră: „La finele lunii sept. a.c. m-a vizitat Paul Miron, de la Freiburg. Este vorba despre un cunoscut militant pentru apropiere culturală de țară. Am discutat în multe rânduri temele unor viitoare colocvii despre cultura română. La ultima întâlnire i l-am prezentat pe Paul Anghel, care dorea să-l cunoască.”

Probabil că piesa cea mai importantă a acestui documentar o constituie un raport din 20 octombrie 1973, întocmit de un maior de Securitate, care include și transcrierea discuției înregistrate „fără știrea obiectivului”. Textul ar merita o discuție în sine, deoarece reprezintă cheia personalității lui Constantin Noica, a viziunii sale despre existență și a felului în care a înțeles să facă din propriul destin o anexă la destinul mai larg al țării. Într-o iluzie incomensurabilă, într-un neobosit elan de aspirații supradimensionate, Noica visa la ceea ce congenerii săi, Țuțea și Cioran, numeau în termeni de-o colosală extravaganță „o Românie cu populația Chinei și cu destinul cultural al Franței”. Acestea erau datele problemei și acesta era scenariul în interiorul căruia se mișca și Noica. Personaj cu totul neobișnuit într-o țară a conformismului călduț și a mizelor mărunte, Noica a intrigat și continuă să intrige.

Documentul lămurește și mult-invocatele „dialoguri” dintre Noica și Securitate (și, implicit, partidul comunist). Cu acea eroare de percepție de care suferă adeseori oamenii mari, filozoful a crezut sincer că poate folosi în scopurile sale eminamente culturale aparentele semne de deschidere și toleranță ale unui regim prin definiție criminal. A avut iluzia, derutat de limbajul acestora, că poate să-i anexeze pe comuniști marelui lui proiect cultural. S-a înșelat profund. Nu era loc de niciun fel de „gentlemen’s agreement”. Nu poți da mâna, fără să te murdărești, cu niște derbedei. E cât se poate de adevărat că limbajul lui Noica a sunat, într-o perioadă, strident de asemănător cu cel al ideologilor comuniști. În realitate, îi despărțea totul: Noica era un patriot sincer și un îndrăgostit de marea cultură a omenirii, pe când comuniștii mimau un fel de iubire grotescă de țară care le asigura perpetuarea puterii. Pentru a-l mai cita o dată pe Eminescu „Non idem est si duo dicunt idem…”

În fine, avem în acest text și radiografia faptelor care-l legau pe Noica nu de Securitate și de partidul comunist, ci de interesele mai largi ale țării. Iată ce-i spune gânditorul ofițerului de Securitate: „Eu am fost însă mâhnit și că mi-a schimbat ultima frază din ultimul articol – și a schimbat-o măgarul de CRAINIC, care e în redacție și era slugarnic, el a schimbat. Eu am înghițit atunci hapul – le am, articolele acelea, vi le pot arăta.

Eu le pot semna oricând, aceste articole, le am acasă, dar în afară de finalul primului articol, care era așa, ceva gazetăresc, ieftin. Eu vorbeam acolo despre faptul că n-am avut dreptate pe pozițiile mele trecute și că cineva s-ar putea întreba: d-le, dacă recunoști că n-ai avut dreptate în trecut, nu cumva s-ar putea spune că n-ai dreptate nici azi, dacă ești din ăia care te înșeli. În loc de «veniți în țară să vedeți», sau ceva de genul ăsta, Nichifor CRAINIC spunea acolo așa: între timp, m-am convins că în țară s-au făcut și s-au dres… fraze din astea, de gazetă, ceea ce mie nu-mi place. Eu nu doream să apară sub numele meu, sub forma aceasta… Eu am și eu condeiul meu, am și eu felul meu de a scrie. Eu nu ling mâna care m-a lovit. Or, asta era un fel de a linge mâna care mă lovise și nu servea regimului cu nimic ca dl ofițer FLORESCU să ceară oamenilor să lingă mâna cu care fuseseră loviți”.

Iar de aici poate începe un tratat despre aspirațiile și erorile intelectualului. Ale oricărui intelectual.

 

Articol publicat şi pe MarginaliaEtc.

 


Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.