Unde a greșit domnul Bolojan?

Vreme de două decenii Domnul Bolojan și-a forjat profilul unui administrator eficient. Instalat la Palatul Victoria, dânsul s-a trezit – de la bun început – în fața a două probleme uriașe: una socială (nemulțumirea populației față de feudalismul care s-a generalizat în ultimul mandat al fostului președinte) și una economică (scadențele pe termen scurt ale obligațiilor interne și externe ale statului).

Primul lucru care, cred eu, trebuie spus e acela că faptul de-a face reforma „cu frâna trasă” nu îi poate fi imputat domnului Bolojan. El e rezultatul alegerilor parlamentare din 2024 care – la rândul lor – descind direct din deciziile politice luate începând cu 2021 și instalarea „rotativei”.

Guvernarea de „mare coaliție” – în numele „stabilității” – între partide cu programe politice fundamental diferite e anormală, căci ea uniformizează scena politică până la indistincție. Asta înseamnă, pe de o parte, o permanentă tensiune în coaliție (dincolo de înțelegerile pe avantaje reciproce), fiecare partener vrând să-și delimiteze un profil cât de cât individualizabil în perspectiva viitoarelor alegeri. Pe de altă parte e și mai rău, dat fiind că percepția publică îi vede pe toți la fel, ca o singură „clasă” (mai curând socială decât politică), înțelege că nu mai poate exista schimbare bazată pe alternață (pentru că și unii și alții duc aceleași politici, indiferent de programe) și opțiunea electorală se deplasează spre extremă, de unde i se promite o altă politică și schimbarea radicală. Într-o asemenea situație ne-a găsit toamna lui 2024: cu o formațiune politică născută nu din ce spunea – că de făcut nu a făcut nimic – ci din epuizarea vizibilă a celorlalte două, pe care președintele de atunci le alăturase într-un asamblaj împotriva firii, ce funcționa explotând economia (inclusiv fondurile europene) ca pe-o proprietate personală. La finele lui 2024 ne-am trezit cu un stat ruinat de feudalismul partinic care impozita totul în beneficiu propriu și cu explozia unei reactivități populare față de această batjocură ce amenința să arunce în aer fundamentele instituționale ale țării. Așa s-a ajuns, sub semnul panicii, să fie invalidate alegerile în 6 decembrie și, apoi, să revenim la guvernul de mare coaliție – cu patru partide și jumătate – ca tentativă de baraj a revoluției ce promitea să măture totul. În acest context a ajuns domnul Bolojan prim-ministru.

Vreme de două decenii Domnul Bolojan și-a forjat profilul unui administrator eficient. Instalat la Palatul Victoria, dânsul s-a trezit – de la bun început – în fața a două probleme uriașe: una socială (nemulțumirea populației față de feudalismul care s-a generalizat în ultimul mandat al fostului președinte) și una economică (scadențele pe termen scurt ale obligațiilor interne și externe ale statului). Prim-ministrul a decis să le abordeze în ordine inversă: întâi cele economice, urmând ca, apoi, rezolvarea acestora să propage în societate sentimentul că se face ceva și, mai ales că se poate, ceea ce ar fi redat încrederea în viața publică normală unei franje din populația căzută în reactivitate. Probabil că mai sunt două rațiuni ale acestei abordări: prima e imperativul economic: slariile, pensiile și datoriile statului trebuie plătite la termen, altminteri – pe fondul reactivității și al ascensiunii extremei – statul însuși se prăbușește. Iar a doua e aceea că așa funcționează domnul Bolojan: așa a făcut și în Oradea, și în Bihor. Pornind de la identificarea disfuncționalităților în contexte punctuale, a redus posturi, a tăiat salarii și indemnizații, a comasat instituții și – în felul acesta – a economisit niște bani la bugetul local pe care (multiplicați cu fonduri europene și guvernamentale) i-a investit acolo unde realizarea a ceva producea schimbări în mai multe direcții. Ca atare, programul de austeritate al guvernării domnului Bolojan era înscris în însăși numirea dânsului ca prim-ministru. Nimeni nu și-l imagina pe fostul primar al Oradiei comportându-se ca predecesorul său la Platul Victoria. Și – să nu uităm! – tocmai pentru că promitea a fi altfel și altceva a ajuns în fotoliul celui din urmă.

După dezmățul financiar al guvernelor bi- și acefale dintre 2021 și 2024 și, mai ales, după destrăbălarea totală a anului electoral, când banii – din împrumuturi cu dobânzi mari! – erau aruncați în gălețile electorale, mulți au înțeles că s-a mers prea departe și că trebuie nu doar să oprim jocul, ci și să ne întoarcem la o normalitate funcțională. Or, asta însemna austeritate și, mai ales, austeriate proporțională cu desfrâul anilor precedenți. Numai că, dacă lumea e de acord că trebuie făcute tăieri, fiecare grup socio-profesional consideră că trebuie făcute la alții. De la armată nu se poate, că-i război la graniță; de la sănătate nu, că scade calitatea serviciilor și ne pleacă medicii; de la educație punem în discuție viitorul țării; din administrație blocăm instituțiile și așa mai departe. Trebuie făcute tăieri, da, suntem de acord, dar nu de la noi. Căci, de oriunde se fac, crează nemulțumiri și proteste și este cine să le capitalizeze (în vizibilitate și scor electoral) pe ambele. Domnul Bolojan nu e o natură demoralizabilă; dânsul a ales să acționeze în ceea ce i s-a părut a fi cea mai logică variantă cu putință: unu – menajându-și deopotrivă partenerii de guvernare și propriul partid (adică fără a expune problemele mari, acolo unde erau) și doi – impunând măsuri paușale (în speță încercând să disipeze nemulțumirea, nu să creeze clivaje noi în grupurile socio-profesionale). Acest tip de acțiune e fundamentat cu o singură condiție: ca domnul Bolojan să dispună de timpul pentru a face ceea ce și-a propus. Deoarece pentru dânsul austeritatea e doar o etapă tranzitorie: odată ce lucrurile intră pe făgașul normal și economia se redresează și începe să funcționeze, oamenii văd că oportunitățile se diversifică, se orientează spre ce le e mai avantajos și efectele „strânsului curelei” nu doar dispar, ci sunt uitate. Domnul Bolojan a calculat timpul în termeni economici (cât de repede plătim obligațiile, cât acumulăm în ce intervale, când aducem factorii de multiplicare etc.) și nu în termeni sociali sau politici (cât crește și se cum se agregă valul nemulțumirii, cine surfează pe el și ce efecte crează coagularea frustrărilor etc.).

Pentru a câștiga timp, avea nevoie de stabilitatea – fie ea cât de relativă – a coaliției, ca să-și treacă prin parlament legile și ordonanțele. Așa că a fost neobișnuit de reținut în declarații la adresa „partenerilor de guvernare”. Și – mie unuia – aceasta mi se pare a fi prima greșală a dânsului. Domnul Bolojan a crezut că poate face ceva cu PSD-ul, la fel ca la Oradea – unde au fost tensiuni tot timpul, dar lucrurile au mers înainte – în guvernele de coabitare și de coaliție din trecut. În definitiv, alianța aceasta – fie ea și împotrivii – îi dă majoritatea capabilă de a acționa. Numai că PSD-ul e PSD-ul: nu un partid, ci expresia unei caste feudale care consideră că tot ce e productiv trebuie vămuit și căpușat în interes propriu. Așa a fost setat acest partid în 1989 (probabil în urma înțelegerilor prin care militarii au trecut puterea civililor), așa a rămas până astăzi și mă tem că – din acest punct de vedere – e nereformabil. Mai mult decât atât, a impus regula comportamentală tuturor partidelor de pe scena politică românească. În mai 2025 PSD-ul era la minimul lui istoric: învins electoral de progeniturile lui maloformate, scuturat de scandaluri interne (Nordis-ul e doar unul dintre ele), fără un lidership demn de acest nume, pur și simplu o colecție de diverse persoane detestabile în ochii unei societăți ce trecea de la faptul de a fi cumpărată la sărăcia plății datoriei făcute de alții. Eu cred că acela era momentul în care domnul Bolojan putea să acționeze ferm și să scoată, mai întâi, cartea albă a guvernării precedente (ca să știm toți unde suntem) și, apoi, organigramele detaliate ale tuturor agențiilor și instituțiilor de stat paralizate, căpușate și jefuite de oameni politici.

Se poate obiecta că, dacă ar fi procedat așa, ar fi lovit în propriul lui partid. Ceea ce e adevărat. Dar tocmai în felul acesta ar fi arătat că e altfel; că înțelege nemulțumirea care a erupt în noiembrie 2024 și e dispus să schimbe, inclusiv în ograda lui, tot ceea ținut de stagnarea bipartizană a ultimilor doi ani. PNL-ul recunoaște c-a greșit, îi numește – fără menajamente – pe cei care au făcut lucruri incalificabile și se transformă el însuși, fiind un model pentru ceea ce poate fi schimbarea. Nu era ușor, dar dădea o direcție vieții noastre publice, captând – în expresia unei persoane creditate și responsabile – nemulțumirea ce sapă la temelia societății. Nu pot să spun că domnul Bolojan nu a făcut gesturi: l-a susținut pe domnul Ciprian Ciucu – care e, de asemenea, un administrator eficient și, în plus, zâmbitor – lăsând să se vadă cum înțelege dânsul continuitatea partidului. Dar a ales să nu spună nimic. Pentru a nu eșua asemeni lui Gorbaciov – tăindu-și singur pârghiile de acțiune și curelele de transmisie din partid (și, implicit, din administrație) – domnul Bolojan a ratat șansa de-a reuși asemeni lui Elțîn, adresându-se direct oamenilor. Și, sincer să fiu, oamenii cred că au perceput asta ca o neîncredere în ei și pe o izolare a noii puteri, care nu s-a gândit să și-i asocieze ca parteneri. E stranie, oricum am lua-o, această percepție pe care cei ce conduc o au despre cei conduși, pe care nu-i cred capabili nici de discernământ, nici de solidaritate, nici de participare efectivă la un proiect comun. Unii-i țin la distanță cu discursuri pseudo-tribuniciene, alții cu cifre și statistici. Și toate acestea pe fondul monopolizării scenei publice de o „coaliție” ce seamănă mai mult cu un singur mare partid care nu vrea nici să schimbe, nici să plece de la putere. Așa că, oricâte i-am reproșa, nu e de mirare că vocea populară caută să se exprime și, în afara unor cadre formate de civilizație, expresia ei scapă în marginile din care crește ceva întunecat.

Cred că domnul Bolojan ar fi dobândit o altă statură dacă și-ar fi luat ca aliați oamenii ce duc pe umerii lor povara funcționării economiei. Și s-ar fi putut apropia de dânșii nu cu cifre, ci cu acțiuni clare și cu un discurs adecvat lor. Cifrele sunt decisive în ședințele de guvern, dar nu spun nimic celor ce știu că fii sau fiicele lor nu-și vor putea permite niciodată un apartament într-un oraș. Lor trebuia să le vorbească prim-ministrul. Ca un plus de nenorocire, o măsură pe care domnul Bolojan a înțeles-o ca fiind utilă, a lovit tocmai în acești oameni: tăierile paușale pe care le-a hotărât în diverse sectoare. „Se taie de la toți” i se va fi părut o modalitate de-a limita nemulțumirea și, în egală măsură, de-a bloca sistemul excepțiilor care a ajuns – peste tot – să facă legea în dauna oricărei coerențe decizionale. Nu a atentat la partide, pentru că de ele avea nevoie în parlament. Nu a mers la armată și servicii, pentru că acestea au scuza războiului de la graniță. Pe funcționari i-a păstrat pentru pasul doi. În schimb a început cu profesorii: pentru că aceștia sunt mulți (și, ca atare, chiar pe reduceri mici, colectarea e mare), slabi și dezorganizați, lipsiți de voce publică și aflați la mâna sindicatelor. Apoi au venit „ajutoarele” pentru handicapați și bolnavi. Nici aceștia nu au cum se apăra. Da, în felul lui, Domnul Bolojan are dreptate: sunt profesori ce cumulează norme, funcții, comisii, mai-știu-eu ce și fac zeci de mii de euro dintr-o meserie la stat. Și da, sunt generali și parlamentari ce încasează pensii de handicap și „ajutoare” pentru te-miri-ce. Numai că în numele acestor escroci nu e normal să lovești în zeci sau poate sute de mii de oameni pentru care 200 sau 500 de lei sunt banii de mâncare ai familiei pe o jumătate de lună. Dacă iei 500 de lei de la cel ce câștigă 5000 de euro, nici n-o va simți. Dar dacă-i iei de la cel ce câștigă 3000 de lei e o problemă. Și eu o problemă nu doar pentru cel care-i pierde, ci și pentru cel care-i ia. Procedând astfel, domnul Bolojan și-a alienat exact acea parte a societății care – într-o situație de criză ca cea de acum – ar fi putut să-l susțină. Faptul că Piața Victoriei a fost azi aproape goală spune ceva despre felul în care oamenii au perceput deciziile domnului Bolojan. Dincolo de partide, dincolo de televizoare, când au fost față în față cu copiii lor – adunați în clase cu două bănci în plus – și cu părinții lor – lipsiți de micul subsidiu pe care, oricum, îl dădeau pe medicamente.

Dacă, în loc să recurgă la asemenea tăieri paușale, domnul Bolojan numea de la bun început câteva disfuncționalități clare: companii și agenții de stat, salarii nesimțite, rude și „obligații” ce căpușează etc. și ar fi acționat à la Milei, cu drujba, în câteva asemenea contexte nu doar că-și alia populația – arătându-i nu doar că e ferm, ci și că acționează cu discernământ și cu atenție – dar își și paraliza adversarii. Le-ar fi putut spune din prima zi, în Parlament: vreți să faceți parte din  partidul reformei sau din partidul corupției? Dânsul a crezut că se poate înțelege cu PSD-ul, că făcându-le mici concesii tactice (pe ici, pe colo) poate câștiga pe plan strategic (ca timp). Marea problemă cu PSD-ul e aceea că nu are nici o strategie, are doar tactică și fiecare concesie a prim-ministrului a fost pentru ei ca o pană care le-a deschis tot mai mult orizontul. Iar acum consideră că a venit momentul să trântească ușa. Și acum, domnul Bolojan e singur. Mă tem că creditul cu care venit la conducerea guvernului s-a dus și-n locul lui a rămas doar imaginea unei austerități care nu și-a îndeplinit promisiunile. Nimeni nu va mai ține minte criza (economică și socială), de proporții inimaginabile, în care dânsul a ajuns în fruntea treburilor țării. Lumea va uita și nenorocul – căzut din senin – al creșterii aleatorii a prețurilor carburanților, ce n-a depins cu nimic de noi. Iar celelalte lucruri, ceea ce s-a făcut efectiv, va fi repede însușit de alții. E puțin probabil să se renunțe, altfel decât – cosmetic – pe ici, pe colo la măsurile de austeritate care, în curând, se vor banaliza. Dar neajunsurile lor, toate, vor rămâne în cârcă domnului Bolojan. Și, astfel, omul care chiar a vrut să facă ceva, va pleca de la Palatul Victoria ca un învins. Și poate că înfrângerea cea mai grea nu e a lui, ci a noastră sau, mai exact, a speranței noastre că politica, instituțiile și cei din fruntea țării pot schimba ceva în bine.

Articol publicat și în Contributors.