Tăcere contrariantă


Melania-CIncea.jpgIntrarea CSM in silenzio stampa când, într-un dosar, pe aceleaşi probe deci, două instanţe au pronunţat sentinţe diametral opuse, una de condamnare, iar cea de a doua de achitare, nu ajută Justiţia. Dimpotrivă.

 

Dosarul „Rarinca”, unul dintre cele mai mediatizate cazuri din Justiţie, din ultima vreme – dat fiind faptul că actul de şantaj judecat o vizase pe doamna Livia Stanciu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie –, ridică semne de întrebare. În privinţa cărora nu s-au dat lămuriri, deşi se impuneau. După o perioadă maxim permisă de arest preventiv a inculpatei Mariana Rarinca, de şase luni, a urmat o condamnare a ei, în primă instanţă, la închisoare cu suspendare, pronunţată de Tribunalul Bucureşti. Apoi, o achitare, prin sentinţă definitivă şi irevocabilă, dispusă de Curtea de Apel Bucureşti. Ulterior, în mod excepţional, a urmat o cerere din partea DNA, pentru anularea deciziei de achitare şi o cerere ca această contestaţie să fie judecată în regim de urgenţă. Ceea ce s-a şi întâmplat. Zilele trecute, Curtea de Apel Bucureşti a decis rejudecarea dosarului „Rarinca”.

În acest timp, unii oameni politici au încercat, previzibil de altfel, să folosească acest caz pe post de armă politică în războiul lor cu Justiţia. Tot previzibil, CSM era de aşteptat să se pronunţe. Şi s-a pronunţat, doar că a făcut-o dintr-un singur unghi de abordare, deşi contextul l-ar fi obligat să o facă din două perspective.

CSM s-a pronunţat numai în privinţa „imixtiunii în cariera a doi magistraţi”, asta după ce preşedintele Senatului, Călin Popescu Tăriceanu, confiscase subiectul, îl politizase la maximum în favoarea prietenilor politici intraţi în malaxorul Justiţiei, şi-i ceruse preşedintelui Klaus Iohannis, în mod aberant şi neconstituţional, demiterea preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Livia Stanciu, şi a procurorului general al DNA, Codruţa Kovesi. „Astfel de afirmaţii au drept consecinţă subminarea autorităţii sistemului judiciar, cu consecinţe extrem de grave la adresa statului de drept, mai ales când aceste afirmaţii sunt făcute de către preşedintele Senatului României care, conform legii, deţine a doua demnitate în stat. Plenul Consiliului a apreciat că afirmaţiile din scrisoarea menţionată, lansate în spaţiul public de către persoane prezumate a fi bine informate şi conştiente de consecinţele declaraţiilor lor, preluate de mass-media, reprezintă o deformare a realităţilor de fapt, de natură să inducă  ideea unei funcţionări anormale şi incorecte a sistemului judiciar, producând astfel un puternic impact negativ asupra credibilităţii sistemului judiciar, cu consecinţa afectării independenţei acestuia”, a stabilit CSM.

Totuşi, nu s-a aflat ca CSM să fi cerut Inspecţiei Judiciare să verifice modul în care într-un dosar, pe aceleaşi probe deci, două instanţe pronunţă două sentinţe diametral opuse: una de condamnare, iar cea de a doua, definitiva, de achitare. Să vadă la care dintre instanţe a fost un scurt-circuit. Şi să stabilească dacă în cazul sentinţei eronate, a fost vorba despre o eroare judiciară, despre interpretarea eronată a legii, despre presiuni asupra magistraţilor, despre sincope legislative, despre resentimentele unor magistraţi la adresa altora ori despre orice alt motiv. Iar apoi să ia măsuri, aşa cum cere legea în astfel de cazuri, şi să le facă publice.

Deşi sunt câteva luni de la pronunţarea sentinţei definitive şi irevocabile, CSM a intrat, din acest punct de vedere, in silenzio stampa. E o tăcere care, minimalizând o posibilă eroare sau un potenţial abuz – indiferent despre care dintre sentinţe e vorba –, nici nu ajută Justiţia, nici nu întăreşte încrederea justiţiabilului în corectitudinea acesteia. Dimpotrivă. Generează suspiciuni. Pentru că pare o tăcere complice.


Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.