Sufletul rău sau despre resentiment, eşec şi neputinţă

Resentimentul este o stare de spirit dureroasă şi întunecată, o măcinare lăuntrică necontenită, o gelozie abisală şi o invidie născută din conştiinţa marginalităţii. Resentimentul este axiofob, doreşte nivelarea, anihilează meritele în numele formulei “Las’ca ştim noi”.

 

Nu e vorba aici despre conştiinţa nefericită din Fenomenologia spiritului de Hegel, despre o negativitate ce-şi afla sensul într-o nelinişte creatoare. Resentimentarul nu se întreabă de ce a ajuns pe acest tărâm fără şanse, preferă să-i acuze pe cei care nu-l acompaniază în direcţia sterilităţii, a eternului bombănit. Culpa este întotdeauna a celuilalt. Eşecul provine din malefice conspiraţii. Resentimentarul erudit se plânge că nu este admirat îndeajuns, că i se ignora pedantele tomuri.  Resentimentarul ignar biciuieşte tot ce-i apare-n cale, se pretinde iconoclast, heterodox, deschizător de drumuri, demolator de tabu-uri, în speranţa că va fi luat în seamă. Resentimentarul fanatic, acel true believer despre care a scris Eric Hoffer, destestă lumea aşa cum este ea orânduită, nu este un revoltat  în sensul camusian (o condiţie normală în timpuri de criză şi nu doar atunci), ci un exaltat monoman care crede că deţine cheia pentru fericirea umanităţii (Robespierre, Cernîşevski, Neceaiev, Lenin, Troţki, Stalin, Mussolini, Hitler, Mao, Enver, “Che” Guevara, Ceauşescu, Pol Pot, Mengistu).

Istoricul Richard Pipes nu greşea atunci când definea intelligentsia radicală  rusă drept “intellectuals craving for power”, un grup de indivizi pentru care nu există altă cale de afirmare istorică decât completa, absoluta anihilare a ordinii stabilite. 

Resentimentarii detestă strălucirea naturală, fără focuri de artificii, schimbările incrementale, înţelepciunea neîncruntată, moderaţia necrispată, libertatea interioară trăită ca o experienta firească.

Social, resentimentul capătă forme diverse, întotdeauna menite să găsească ţapi ispăşitori pentru propriile înfrângeri (antisemitismul este un caz paradigmatic de mitologie resentimentară, la fel ca şi anti-americanismul, desigur cu distincţiile de rigoare). 

Individual, resentimentul este expresia unei uri nestăvilite, clocotitoare şi de nedomesticit. O ură uneori refulată, raţionalizată, camuflată, dar nu mai puţin vicioasă şi sufocantă. O configuraţie a aversiunii, a sărăciei etice şi a unei umanităţi atrofiate. Despre aceste lucruri este vorba în volumul pe care l-am coordonat, Anatomia resentimentului, apărut în 2010 la editura Curtea Veche, călduros prezentat de Dan C. Mihăilescu în emisiunea “Omul care aduce cartea

Public mai jos textul prefeţei pe care am scris-o pentru această carte.  Le mulţumesc şi pe această cale celor care au contribuit la volum, de la Mihai Şora, Sever Voinescu şi H.-R. Patapievici la Marta Petreu, Teodor Baconsky şi Mircea Cărtărescu  (îmi cer iertare că nu dau aici toate numele, selecţia este aleatorie) şi  a cărui copertă, cât se poate de percutantă, ne-a fost cu generozitate oferită de marele artist Devis Grebu.

Secolul al XX-lea, ale cărui prelungiri în noul veac sunt de netăgăduit, a fost marcat de competiţia doctrinelor resentimentare. Radicalismul revoluţionar al extremei stângi, ca şi acela al extremei drepte, memorabil analizate în scrierile unui J. L. Talmon, îşi aflau originea în sentimentul unei injustiţii nu doar sociale, ci de-a dreptul ontologice, ce nu putea fi depăşită decât printr-o purificare violentă absolută. „Azi nu sunteţi nimic în lume/Luptaţi că totul voi să fiţi” sună textul Internaţionalei.

Nietzsche a anticipat ascensiunea acestor doctrine şi mişcări în scrierile sale profetic-apocaliptice, îndeosebi în Ecce Homo. Socialismul, pe care el îl detesta, susţinea un egalitarism menit să anuleze nimbul sublimului, al valorii într-adevăr unice, al nobleţii spiritului. 

La polul opus (ori, mai precis, doar aparent opus), naţionalismul filistin şi mai ales antisemitismul (de orice tip, teologic, sociologic, biologic) erau figurile unei neputinţe de a recunoaşte universalitatea condiţiei umane şi de a impune colectivismul primordialist drept principiu guvernant al spaţiului politic. 

Mitului societăţii fără clase din religia politică marxistă îi corespundea cel al unei Volksgemeinschaft perfect omogene. Fiinţă a subteranei, oracolul resentimentar anunţă şi doreşte spasme fără precedent, furtuni de foc, lacrimi şi sânge. Când Nietzsche se despărţea de Richard Wagner, pe care iniţial îl venerase, el rupea tocmai cu acest instinct al agresivităţii rasiste pentru care nu putea nutri decât un infinit dispreţ. Crezuse în Wagner ca autentic revoluţionar întru veşnicie, se întâlnea cu un personaj măcinat de meschine invidii şi teribile complexe. Nu este greu să ne imaginăm ce-ar fi avut Nietzsche de spus despre Hitler ori Goebbels. Romanul acestuia din urmă, Michael, este un veritabil compendium al resentimentului. La fel, tânărul Hitler, cel despre a scris Brigitte Hamann, trăia experienţa vieneză prin prisma unun mistuitor complex de inferioritate. Nevroza sa inavuabilă, ceea ce un Erich Fromm a definit drept caracterul sado-masochist, avea să se convertească ulterior în radicalismul genocidar al nazismului.

Utopie, demonism, resentiment        

Marxismul, aşezând în centrul cosmologiei sale lupta claselor, atacând cu justiţiară fervoare proprietatea privată şi promiţând năpăstuiţilor sorţii sosirea mileniului, „saltul din imperiul necesităţii în acela al libertăţii”, codifică resentimentul drept parte a matricii emoţionale a unei mişcări menite să distrugă prin violenţă globală vechea ordine. Să nu uităm textul incendiar al lui Marx despre problema evreiască în care tânărul filosof hegelian de stânga nu poate vedea emanciparea evreimii decât prin depăşirea (anihilarea) evreităţii (Judentum), pe care, reflex propriu socialismului epocii, o reduce la condiţia practicii mercantile. În Londra deopotrivă opulentă şi sordidă a anilor 1860-1870 va fi trăit Marx momente de furie de nedomolit, va fi găsit el argumentele raţionalizării explozive a resentimentului social în ameţitoarele dantelării conceptuale din Das Kapital.

Oricine a citit Demonii lui Dostoievski îşi aminteşte de şigaliovism, acea schemă utopică prin care se urmărea construcţia unei societăţi a termitelor umane. Tot astfel, este greu să uiţi pornirile de ură anti-liberală ale posedatului Piotr Verhovenski, dorinţa acestuia de a instaura anarhia universală, de a zdruncina definitiv capitala de gubernie adormită în pacea impardonabilă a unei execrabile, intolerabile cumsecădenii.  Resentimentarul nu suportă ceea ce Nicolae Steinhardt vedea drept o virtute esenţială, anume dreapta-socotinţă, echilibrul, decenţa, civilitatea. El trăieşte, acest nihilist, sub semnul unei insatisfacţii mefistofelice, al unei dureri interioare permanente. Lenin, ascetul monoman, iacobinul iluminat, a fost de fapt omul resentimentului. 

În a sa Istorie a revoluţiei ruse, Richard Pipes spunea că inteligentsia a făcut din resentiment fundamentul unei doctrine a negării totale a ordinii stabilite. Aşa apar nihiliştii din romanele lui Turgheniev, aşa sunt „vestitorii” din Aşteptând ceasul de apoi, marele roman politic al lui Dinu Pillat despre pasiunile radicale interbelice din România. Nimic din ce-ar fi făcut ţarismul, cu excepţia unei sinucideri, scria Pipes, nu ar fi potolit ura resentimentară a acestei clase întemeiată nu pe proprietate, ci pe atitudini, sentimente, viziuni, angoase şi aversiuni. La fel s-ar putea spune că nimic din ce-ar fi făcut democraţia liberal-constituţonală românească din anii 30 nu i-ar fi putut îmblânzi pe legionari şi pe comunişti, fraţi inamici juraţi să distrugă edificiul pluralismului.

Resentiment sau redempţiune?      

Tristă, chinuită agonie a resentimentarului este de fapt neputinţa de a accede la tărâmul binecuvântat al iertării. O iertare care, spre a relua lecţia monseniorului Vladimir Ghika, se întemeiază pe căinţa celui care a comis păcatul. Să trăieşti de-a pururi pentru a te răzbuna, pentru a-ţi lua revanşa, ce oroare, ce blestem…Un egoism atroce, un invincibil sentiment al ratării, al eşecului, o invidie sufocantă în raport cu cei care nu se opresc din drum, clădesc, caută, descoperă. Izolarea resentimentarului este demnă de compasiune. El nu poate avea prieteni, doar aliaţi conjuncturali în numele unor aversiuni comune. Liantul falsei lor comunităţi este ura, obida, ceea ce se cheamă oftică. Nu întâmplător este deopotrivă o denumire de stare psihologică şi de maladie. Oftica ascunde o admiraţie secretă, inavuabilaâă, o dorinţă de a fi precum cel insultat, de a nu fi mai prejos, de a obţine aceeaşi recunoaştere. În cartea sa despre relaţiile dintre latino-americani şi Statele Unite, Du bon sauvage au bon révolutionnaire, gânditorul venezuelean Carlos Rangel nota cum resentimentul se hrăneşte din ceea ce se cheamă sindromul simultanei iubiri-ură. Un binom în care ura ajunge să anuleze ce-a mai rămas din dragoste.

Resentimentarul este un personaj hain: conform dicţionarului, acest vechi cuvânt înseamnă, între altele, rău la nimă, neîndurător. Tocmai sufletul rău duce la un chin trăit sub semnul unei solitudini nesfârşite, în fond auto-indusă, auto-generată, o neputinţă devorantă de a recunoaşte dreptul celuilalt de a fi tot om. Acestea au fost gândurile care m-au îndemnat să lanzez pe blogul meu personal o dezbatere despre rolul resentimentului în lumea de azi. 

Nu a fost nicicum scopul meu de a direcţiona discuţia către tensiunile politice din România acestui deceniu, nu am trimis vreun plan tematic ori vreun chestionar. M-am adresat unor intelectuali, prieteni de valori şi idei, i-am solicitatat să spună ce cred pe un subiect care apare frecvent în vocabularul polemic al timpurilor noastre. Le rămân îndatorat pentru textele trimise. Nu am avut alt ţel decât clarificarea unui spaţiu psiho-politic şi cultural-simbolic, decelarea funcţiei resentimentului în organizarea urii, în negarea dreptului la diferenţă, în coordonarea unor campanii fals-culturale menite să-i anihileze valoric pe cei care nu vor să cedeze strategiilor uniformizante. 

Mulţumesc revistei Verso, profesorului Andrei Marga şi lui Vlad Mureşan pentru publicarea dosarului despre resentiment în numărul din 1-15 aprilie 2010. Gânditor de care mă simt apropiat în efortul de a înţelege mitul marxist şi reverberaţiile sale în lumea de azi, Vlad Mureşan a redactat cu generozitate acest dosar şi m-a ajutat în chip decisiv în pregătirea volumului. Mulţumesc domnului Grigore Arsene, directorul Editurii Curtea Veche, pentru deschiderea dovedită şi spijinul dat apariţiei acestei cărţi care ar putea, sper, contribui la depăşirea multor neînţelegeri conceptuale (şi nu numai) din viaţa publică românească.

 

Articol publicat şi în Contributors.

Publicitate

Google News icon  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News


Print Friendly, PDF & Email

Alte articole ...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.