Bucătăria eșecului public

Diversele sezoane guvernamentale, o colecție de imposturi și ratări, numai bune pentru presa de scandal, au generat o lume pe cât de precară, pe atât de perversă. Eșecul, minciuna și infracțiunea s-au impus ca stări principale, cu practici și asocieri atotcuprinzătoare care domină lumea în care trăim.

Înainte de '90, România lui Ceaușescu părea „un caz tipic de omor” chiar și pentru prizonierii „lagărului socialist”. Deja, în țări vecine, Cehoslovacia, Ungaria și mai ales Polonia, îndoiala față de viabilitatea istorică a comunismului ca formă de abordare a agendei naționale și, desigur, ca prezență regională și internațională intrase în carantină.

Chiar și în Rusia lui Gorbaciov, lista de îndoieli, rețineri și chiar restarturi relative se impunea tot mai clar pe piața internă, regională și strategică.

Oarecum excesiv de fundamentalistă, în ultimii ani ai guvernării ceaușiste, România se înscria pe o listă a patologiei curente și cu nenumărate elemente, pe cât de pitorești, pe atât de ruinătoare pe termen scurt, mediu și, vedem azi, lung…

A venit și Decembrie '89. Am scăpat de Ceaușescu. Iluzie. Nu am scăpat de un ansamblu complex, vast și consistent de contaminare la nivel sistemic, subiectiv și în practica uzuală.Încă suferim sau doar ne complacem între sechelele vechii lumi recente…

Pe acest fond, reforma din '90 – '92, succesiunea de guvernări ambivalente sau doar neputincioase au generat o „lume nouă”, numai bună pentru a rata, la nivel istoric, ieșirea la lumină. Un restart structural, printr-o economie viabilă și reasociere suverană, activă, într-un spațiu global marcat de transformări adânci, tumultuoase.

În succesiunea lor, diversele sezoane guvernamentale, o colecție de imposturi și ratări, numai bune pentru presa de scandal, au generat o lume pe cât de precară, pe atât de perversă. Eșecul, minciuna și infracțiunea s-au impus ca stări principale, cu practici și asocieri atotcuprinzătoare care domină lumea în care trăim. Sau credem că trăim…

Iluzia că a nu reacționa, a nu face nimic, fără reacție la dinamica negativă, atotcuprinzătoare, a te împăca, în contexte dintre cele mai „ieftine” cu soarta, (soarta nației!), această comoditate colectivă, atotcurpinzătoare s-a impus, nu doar ca o simplă absență, s-a impus ca o sursă principală a disoluției publice, a regresului sistemic, a unei abandonări generalizate în raport cu interesul public.

Asistăm pasivi și ușor pricinoși la una dintre cele mai vaste, adânci și multiple trădări naționale practicate nu doar la nivelul unei elite politice de doi bani, dar și printr-o pasivitate colectivă atotcuprinzătoare. Ca o mlaștină tot mai puturoasă, generatoare de impas adânc pe toate planurile. Există oare o amenințare mai gravă pentru România și populația locuitoare menită să ne aducă și să ne mențină printr-o fandoseală curentă, pe marginea prăpastiei?

România și românii nu se află pentru prima dată într-un astfel de impas adânc. Ar putea fi, poate, un nărav național de nevindecat, ce survine periodic în contexte critice, care ne duce în pustiu, pas cu pas, chiar dacă apo, revenim, păgubiți și spășiți, numai buni de a fi luați în stăpânire de străini, de a achita dări și de a privi de la distanță cum alții o duc mai bine-mersi…

Care ar fi „gramatica” acestei vocații pentru a intra în impas, în rătăcire și pagubă la nivel sistemic și colectiv? O temă gravă. Adânc ignorată de inteligenții neamului. Vast practicată de parveniții la zi, pe scaune scumpe, în clădiri bine păzite si servite, larg susţinuți și cotizați de fraieri. Iată câteva dintre intrări…

Discordanța dintre problemele reale și recunoașterea publică

O primă capcană a temei, devenită rutină curentă, o navetă cotidiană între necazuri și frustrări curente și acceptarea comodă, între două stații de metrou. „Asta e, așa e la noi, la noi nu se poate…”. Text care ar merita a fi introdus în imnul național…

Avem aici o cazuistică vastă, consistentă și urât mirositoare, cumulând aspecte răspândite în viața de zi cu zi, privite cu superficialitate, într-o obișnuință care se suprapune sau chiar se substituie asumării unei normalități, pe cât de mediocre, larg răspândite și ușor puturoase (ca abordare și efect), o cazuistică izolatoare în lumea în care trăim. Fără alternative, stări și fapte menite să conteste și să contreze semnificativ stările vast instalate.

O lamentare curentă în derularea orarului cotidian, o toleranță ieftină față de slăbiciuni și noile năravuri care au infestat mediul de viață. O minciună colectivă trăită lent, cu zâmbetul pe buze, vizionând filme centrate pe melodramă, în cea mai banală și atotcuprinzătoare „normalitate”…

Normalitatea actuală a devenit o capcană majoră! Consecințe și costuri de o mare varietate, implicații și complicități domină viața publică. Ne mințim cu drag și energie unii pe alții, într-o solidaritate atotcuprinzătoare menită să susțină și să alimenteze mediocritatea generalizată. Comunismul ceaușist ar crăpa de invidie inspectând conformismul inerțial al prezentului colectiv în care zacem. Un kitsch ospitalier și profitabil.

Care ar fi temele și țintele unei recunoașteri menite să identifice, clasifice și să formuleze „fișa de caz, medicală”, a României de azi? Cine ar avea capacitatea, determinarea și autoritatea să provoace și să susțină un astfel de demers? Poate joi…

Discordanța dintre recunoaștere și asumare

Bariera de netrecut este şi în spate. Dar mai ales în față, mecanismul ține manșa din trecutul apropiat. Sau poate ne confruntăm cu un „prezent vast”.

Deci, cine-și pune „paie în cap”? Interesantă formulare: „paie în cap”.

Adică, având ceva de tranșat, negativ, păgubos, de ceva vreme, ești subit disponibil să recunoști, eventual să-ți asumi necazul, problemele, contextul în care ai dat-o-n bară. Poate chiar sursele. Un mare pas!

Lumea în care trăim este puternic marcată de o practică a „dezvăluirilor”. De la arhiva comunismului ceaușist, bogată și infectă, plină de eroi ai neamului, momente critice și ieșiri în decor la scandalori de ultimă oră.

O marfă pe cât de ieftină, pe atât de bine măsluită pentru a fi distribuită cu intenții dintre cele mai străine de aflarea adevărului. Dar bine consumată de un public rătăcit în confuzie și „prezirism” ieftin.

Pe de altă parte, nu tot ce avem în arhiva comunismului '50 – este toxic și păgubos. Greu de perceput și acceptat. Au fost nu puține implicări colective profitabile pentru interesul public, pe multiple planuri, în care oameni de bună credință pentru țară și cei din jur s-au dăruit deplin și definitiv. Deci să nu fim scârțari la nivel generalizat.

Doi… Nu toate temele, problemele și sfidările intervalului anterior au dispărut subit, odată cu căderea regimului comunist. Fantomele trecutului apropiat bântuie pe toate meleagurile, la toate nivelurile și în spații de operare cheie. Cine vrea să fie naiv, s-o facă pe banii lui.

Capacitatea de Recunoaștere, la nivel public și individual, suferă de un mare handicap.

Fiecare, toți, pe grupuri și organizații am dezvoltat o subcultură, pe cât de energică, pe atât de toxică, în a da vina pe alții. Frica de asumare, nu doar în termeni juridici, ci și ca prezență și complicitate pasivă la marile erori istorice petrecute și practicate de întregul popor alături de iubiții conducători, în ultimele decenii, reprezintă o sursă și un mecanism care a dominat, va continua să domine în adânc comportamentul individual și colectiv în România care este. Grav. Adanc. Biruitor. O capcană individuală și colectivă căreia îi rămânem prizonieri. O victorie perversă a vechilor orânduiri.

Discordanța dintre asumare și implicare

Costul principal al reținerii colective de asumare se deversează în disponibilitatea modestă de implicare. Curentă și mai ales în momente critice, de răspântie. Implicare la ce?! Implicarea în recunoașterea corectă și completă a stărilor, a surselor și, mai dificil, a costurilor.

Un dosar greu, copleșitor, evitat și clasat în aglomerarea de gunoaie cotidiene care inundă viața publică, zi de zi.

România rămâne un caz greu de dus în mape-standard prin instituții interne și internaționale, nu doar ca limpezime, recunoaștere, dar sub diverse „aspecte”, dintre cele mai toxice, de cuantificare și trimitere în execuție. Implicarea directă, individuală și colectivă, spontană și instituțională, în parcurgerea agendei publice pentru România care este, a devenit un „zid al Berlinului”. Desparte două lumi. Este de netrecut. Generează efecte, costuri și surprize de nestăpânit.

Lumea în care trăim azi, în România, este puternic marcată de acest handicap. Disponibilitatea individuală și colectivă organizată, partizană, non-profit, spirituală, ș.a. rămâne modestă în raportarea, cuplarea directă la profunzimea și gravitatea „datelor medicale” incluse în fișa de țară.

Mâ întreb câți români deștepți, informați și responsabili, trecuți prin viață, umblaţi prin lume, conectați multiplu la structuri și mecanisme operaționale avizate, înțeleg și își asumă acest dosar. Mă întreb.

Tot răul spre bine!

Ar putea fi doar o iluzie. Dar, de ce nu, și un orizont către alte tărâmuri. Până unde ar fi imposibil ca și România, încă, o țară a noastră, să iasă la liman? Să găsim căi și mijloace pentru a depăși dificultăți și regrese îndelung alimentate prin inerție, ignoranță, indiferență? Să descoperim, în lumea din jur, surse și deschideri prin care să punem în valoare și la treabă capabilități, disponibilități, inițiative prezente dar ignorate sau marginalizate în trecutul apropiat?

Să descoperim prezentul! Ca mod de a fi, autentic, activ și în deplină asociere cu cei din jur, individual, colectiv și chiar național? Pare utopie? Pare naiv?

Nu. Este vorba doar de bun-simţ, recunoscut și pus la treabă? Scuze pentru deranj…

N.B. – Ar mai fi 16 discordanțe încă doar bănuite, identificate care rătăcesc pe „radar”. Le puteți găsi și singuri. Dar revenim.

P.S. – Mă bate gandul să adun aceste 170 de texte editate Facebook în site-ul meu „Insectar politic” din 2014. Deci , 170. Ar putea fi o editură disponibilă pentru acest gest pubilc ? Dacă are cineva sugestii, aştept cu interes. Mulţumesc.

Articol publicat şi în Insectar politic.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News