Sărutul morții

Am tresărit și eu, ca mulți alții, la brusca revenire în prim-plan  a unuia din cei mai odioși politicieni ai Statelor Unite: Henry Kissinger. Nici nu știam că mai e în viață. Iată, însă, că la 99 de ani, cel pe care Vladimir Tismăneanu îl descrie drept „la vieille canaille”, reapare ca tras de un invizibil arc și glăsuiește prin intermediul unui link video. Unde altundeva decât la Davos?

 

El cere, nici mai mult, nici mai puțin, țărilor occidentale să pună presiune asupra președintelui ucrainean Zelenski pentru a ceda rușilor o parte din teritoriul țării sale. O asemenea nemernicie e greu de imaginat chiar și din partea unui personaj mânjit cu toate ordurile planetei, cum e fostul secretar de stat de pe vremea lui Nixon și Ford. După cum se știe, el a negociat încheierea (rușinoasă) a războiului cu Vietnamul și tot el a pavat drumul spre politica cedărilor în fața Chinei. Nu și-a ascuns niciodată admirația față de sovietici, iar cinismul lui e legendar.

Nu sunt chiar atât de naiv încât să cred c-ar fi vorba de o inițiativă privată. Kissinger (rareori am văzut un nume mai potrivit pentru un politician: pe filieră germană, el înseamnă „mlaștină”, iar pe filieră slavă „a produce acid”; Urban Dictionary dă și un al treilea sens al cuvântului, dar nu-l reproduc) e mult prea legat de cercurile de afaceri pentru a se trezi glăsuind fără să aibă aprobarea – sau chiar îndemnul – unor magnați internaționali cărora interesele Rusiei le sunt la fel de aproape de inimă ca propriile interese economice. Să nu ne mirăm că, în aceste condiții, unitatea occidentală în fața tăvălugului asasin al rușilor a ținut cam trei luni. E intervalul în care emoția populară și indignarea oamenilor normali i-a determinat pe politicieni să aibă reacții ferme față de asasinatele lui Putin.

Treptat, tertipurile afaceriștilor au fisurat admirabila solidaritate cu ucrainenii a lumii civilizate și democratice. Unul din cele mai stupefiante argumente e cel potrivit căruia procesul de integrare a Rusiei nu ar trebui să înceteze. Întrebarea de bun-simț este: în ce să se integreze Rusia? Civilizația occidentală actuală, ca și formarea NATO s-au clădit tocmai în opoziție cu Moscova. Dacă n-ar fi existat Uniunea Sovietică, n-ar fi existat nici NATO. Oare prin câte orori trebuie să mai treacă omenirea pentru a constata incompatibilitatea de structură a Rusiei cu valorile democrației?

Sălbăticia pusă în evidență de filmările și mărturiile victimelor din Ucraina nu sunt dictate de un comportament de ultimă oră al rușilor. Atrocitățile comise sunt o constantă a reprezentanților politici și militari ai acestui popor  – așa cum planeta a putut să vadă și în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Faptul că rușii s-au aflat atunci de partea învingătorilor a estompat, ducând în cele din urmă la uitarea completă, barbariile comise de ei atât în calitatea de „eliberatori”, cât și în aceea de luptători de primă linie împotriva fiarei naziste. Ca întotdeauna în istorie, învingătorii își impun voința și anihilează criticile pentru ororile comise. În Ucraina, unde rușii fac o demonstrație de barbarie, ei și-au dat încă o dată măsura cruzimii și a primitivismului.

Cu toate acestea, forțe politice occidentale au o percepție cât se poate de… nuanțată privind desfășurarea războiului. În mod cert, Statele Unite mizează pe transformarea conflictului într-un prilej de a diminua drastic agresiunea rusească și, pe termen lung, descurajarea acesteia de a mai declanșa războaie absurde, de genul celui din Ucraina. Altfel spus, americanii folosesc împrejurările actuale pentru a recupera ceva din terenul pierdut în ultimele decenii, când relațiile cu Moscova au constat într-o cedare continuă față de cei care pierduseră lamentabil Războiul Rece.

Pe de altă parte, unele țări europene, dependente până la inconștiență de materiile prime ale Rusiei, consideră că războiul trebuie să se încheie cu orice preț. „Orice preț” e un fel de a spune, pentru că niciun șef de stat european nu a spus până acum că și Rusia ar trebui să plătească ceva – de pildă, renunțarea la Crimeea. E oarecum de la sine înțeles că singurii care-ar urma să cedeze din teritoriile lor sunt ucrainenii, iar unicul lucru în discuție vizează dimensiunea cedării: adică dacă, pe lângă Crimeea, Luhansk și Donețk, Ucraina trebuie să piardă și sudul țării. În ce-i privește pe occidentali, ei și-ar reumple conductele cu petrol și gaz ieftin, iar galantarele magazinelor ar geme din nou de prețioasele icre exportate de ruși.

Poziția (încă) fermă a Statelor Unite are o bătaie mai lungă. Ea nu se referă doar la încercarea de a limita zona de război, ci și la slăbirea poziției lui Putin și a clicii sale. Marea problemă e că, spre deosebire de alte țări foste comuniste, în Rusia nu există nici măcar rudimente ale opoziției politice. Până și în România s-a găsit, în 1989, un grupuscul de vechi comuniști interesați să pună capăt regimului aberant al lui Ceaușescu. Ei proveneau din rândul nedreptățiților de politica „rotirii cadrelor”, practicată asiduu de Ceaușescu. Pierzându-și funcțiile și privilegiile, resentimentarii din categoria Brucan, Bârlădeanu și Iliescu au profitat de contextul internațional favorabil pentru a face pasul înainte și a se debarasa de satrapul și uzurpatorul care a „întinat înaltele idealuri ale comunismului”.

Una din probleme e că la Moscova nu s-a prea auzit de „rotația cadrelor”. Cei neconvenabili au fost fie lichidați fizic ori au dispărut în mod misterios. Putin e înconjurat de aceeași echipă alături de care a ajuns la putere în urmă cu peste două decenii. N-a existat nicio defecțiune majoră, nu s-au sesizat fricțiuni și gelozii între cei care au comis grozăvii inimaginabile în diverse teatre de război, dar s-au dovedit și de-o uluitoare abilitate în arta îmbogățirii faraminoase (acest cuvânt, încă neintrat în dicționarele noastre, e de neevitat într-o atare împrejurare: el se referă atât la o situație extraordinară, ieșită din comun, uimitoare ori grandioasă, cât și la denumirea în latina populară a fiarei sălbatice, feramen). Prin urmare, nimeni nu-l va trăda pe Putin, deoarece ar însemna nu doar ruina instantanee, ci și moartea celui împricinat.

Politica americană are și o altă țintă. Prin fermitatea cu care s-a opus invaziei Ucrainei, Washingtonul trimite un semnal spre China, arătând cu limpezime că nu va sta cu mâinile încrucișate în caz că aceasta va opta pentru o politică agresivă similară celei a Moscovei. Americanii par să se fi resemnat cumva cu crescânda forță economică a Chinei, dar nu sunt dispuși să tolereze și perspectiva superiorității militare. Asta în caz că voci precum cea a lui Kissinger nu vor acapara discursul public, iar la conducerea Statelor Unite nu va ajunge un nou Barack Obama, politicianul catastrofal care a șubrezit poziția țării sale în lume mai mult decât ar fi făcut-o pierderea unui război mondial. Dându-și, în fine, seama de multiplele primejdii care o pândesc, America pare decisă – în epoca post- Trump – să îmbrățișeze o bună parte din ideile fostului președinte, pe care le-au batjocorit în perioada turbulentului său mandat.

Într-o carte din 2001, The Trial of Henry Kissinger / Procesul lui Henry Kissinger, regretatul eseist și polemist Christopher Hitchens face o analiză necruțătoare a activității celui pe care îl găsește vinovat de o serie de fărădelegi: „crime de război, crime împotriva umanității, încălcarea legilor și a tratatelor și legilor internaționale, inclusiv prin conspirații în vederea comiterii de asasinate, răpiri și torturi”. Kissinger e învinuit și pentru că i-a trădat pe kurzii irakieni, pe care, inițial, prin 1974-1975, i-a încurajat să se revolte împotriva lui Saddam Hussein, iar apoi i-a abandonat și a permis să fie măcelăriți. Tot Kissinger e vinovat, în opinia lui Hitchens, pentru pactizarea cu politica de apartheid din Africa de Sud și pentru destabilizarea Angolei, soldată cu un număr imens de morți.

În calitate de conducător, la începutul anilor 1980, al Comisiei Prezidențiale privitoare la America Centrală, Kissinger a exonerat așa-numitele „echipe ale morții” care au făcut prăpăd în țările din zona Caraibelor. El a uzat de aceleași metode, indiferent despre ce parte a globului era vorba. Cu o excepție: Uniunea Sovietică. Când venea vorba de ruși, cel care nu avea nicio reținere să orchestreze și să ordone crime în masă devenea un mielușel. E faimoasă intervenția lui pe lângă președintele Ford, pe care l-a sfătuit să nu-l primească pe Alexandr Soljenițîn, a cărui carte de succes planetar, Arhipelagul Gulag, reprezintă unul dintre cele mai necruțătoare denunțuri ale crimelor comuniste. Culmea e că în timp ce le făcea ochi dulci sovieticilor, Kissinger reușise să-și creeze și imaginea de „anticomunist pur și dur”.

Într-un tablou sinoptic al mârșăviilor comise de Kissinger în diversele sale poziții oficiale, Hitchens le include pe cele mai importante: „1. Uciderea deliberată, în masă, a populației civile din Indochina. 2. Amestecul deliberat, secret, în crimele în masă, și ulterior în asasinate, din Bangladesh. 3. Coruperea și implicarea personală în asasinarea unui funcționar constituțional de rang înalt al regimului democratic din Chile – țară cu care Statele Unite nu era în război. 4. Implicarea personală într-un plan de asasinare a șefului unui stat democratic, Cipru. 5. Incitarea și complicitatea la genocidul din Timorul de Est. 6. Implicarea personală într-un plan de a răpi și asasina un jurnalist din Washington, D.C.“

Sinistra listă de mai sus e completată cu acțiuni la fel de abominabile, dar pe care Kissinger a știut să le ascundă în numele așa-numitului Realpolitik. Deși mulți din complicii săi au ajuns în boxa acuzaților sau chiar în pușcării, lui Kissinger nu i s-a clintit niciun fir de păr din cap. O stranie impunitate l-a însoțit de-a lungul îndelungatei sale cariere în zonele cele mai tulburi și primejdioase ale confruntărilor politice internaționale. De fiecare dată, între interesele lui și cele ale Moscovei a existat o stranie coincidență. Să ne mai mirăm că și astăzi, în prag de centenar, vocea lui în favoarea Rusiei se aude, pe cât de strident, pe atât de autoritar la Davos?

 

Articol publicat şi în România literară.

Print Friendly, PDF & Email
Publicitate



Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.